Ticurile

În 1825 se vorbea pentru prima dată despre o persoană sever afectată de ticuri motorii și verbale. În 1885 urma ca Georges Gilles de la Tourette să descrie alți nouă pacienți cu ticuri ce debutaseră în copilărie, aceștia ajungând să scoată zgomote și cuvinte în mod incontrolabil.

Timpurile actuale ne prezintă ticurile ca pe niște acțiuni motorii sau vocale involuntare, rapide, recurente și nonritmice, în același timp acestea apărând subit și fără un scop anume. Combinația de ticuri verbale și motorii prezente cel puțin un an a primit denumirea de sindromul Tourette. Debutul acestora este în general moderat și cu frecvență redusă având loc între 2 ani și 21 de ani, vârsta medie fiind de aproape 7 ani. Studii recente au demonstrat că 40% dintre copii vor scăpa de ticuri până la vârsta de 18 ani.

Printre factorii care joacă un rol major în apariția și menținerea ticurilor se numără și stresul. Studiile de caz făcute pe această temă demonstrează apariția unei agravări temporare a ticurilor în urma unor evenimente traumatizante cum ar fi doliul sau boala personală.

Majoritatea tulburărilor care implică ticuri, incluzând aici și sindromul Tourette nu necesită o intervenție semnificativă, de cele mai multe ori fiind suficiente reasigurările oferite copilului și familiei, precum și educarea acestora în ceea ce privește afecțiunea. Părinții susțin că și educarea rudelor, profesorilor și publicului este în aceeași măsură de importantă. Cu toate acestea, dacă ticurile sunt dureroase, cauzează inconfort psihologic sau pur și simplu fac viața copilului neplăcută, este necesară o intervenție mai directă. Scopul acesteia nu este eliminarea completă a ticurilor ci diminuarea disconfortului și a sentimentului de rușine ce pot fi simțite de copilul în cauză.

Pe lângă cazurile care necesită tratament medicamentos, părinții și clinicienii ar trebui să sprijine copilul și prin alte moduri, ajutându-l să-și controleze furia și să-și îmbunătățească stima de sine. Este important ca cel mic să înțeleagă că ticurile nu trebuie privite ca niște comportamente voluntare, iar o analogie potrivită în acest sens ar fi clipitul.

Prognosticul nu depinde neapărat de severitatea ticurilor ci și de alți factori cum ar fi nivelul de înțelegere pe care copilul îl primește acasă și la școală, stima de sine a acestuia, abilitățile sale de a face față situației și perspectiva sa asupra vieții.

Intervenția psihologică are în prezent destul de puține tehnici simple ce ar putea să fie utile în afara medicației. Cele mai importante dintre acestea sunt: relaxarea, aceasta odată combinată cu concentrarea pe sarcini plăcute poate contribui la reducerea severității simptomelor; sportul, factor ce ajută la eliberarea energiei acumulate; imageria dirijată, tehnică ce implică atenția susținută și relaxată asupra unor scene imaginare plăcute fără menționarea unor sugestii explicite cu privire la reducerea ticurilor; exersarea ticurilor, fapt ce le poate reduce prin repetarea acestora în mod activ.

 

Epuizarea în cazul mamelor/Burnout-ul

Burnout-ul se referă la un sindrom specific de epuizare legat de situații prelungite de dezechilibru emoțional, în care stresul perceput depășește posibilitatea persoanei de a face față.

Există o varietate de factori care vă pot genera epuizare

Asteptari nerealiste

Mamele au adesea idei despre maternitate, idei care de cele mai multe ori nu sunt bazate pe realitate. Așteptările nerealiste iau forma unor cuvinte precum „ar trebui” și implică credințe interiorizate despre ceea ce ar fi ideal să facă mamele. Adesea, aceste convingeri sunt nerealiste și chiar dăunătoare.

Exemplu:„Mamele ar trebui să anticipeze toate nevoile familiei sale.”; „Mamele ar trebui să poată avea grijă de toate.”; „Mamele care își iau timpul sunt leneșe.”; „Mamele nu ar trebui să se enerveze niciodată.”

Perfecţionism

O mamă se poate blama pentru faptul că, ea consideră că nu este perfectă, că nu este suficient de bună pentru copilul ei, ceea ce duce la scăderea stimei de sine, iar în unele cazuri chiar la depresie. Este important să înțelegem că mamele pot traversa și ele o multitudine de stări.

Mesaje culturale

Femeile sunt bombardate zilnic cu sute de mesaje despre modul în care trebuie să fie mame, atât din familie, cât și prin intermediul mass-media. O mama trebuie să-și dorească să fie acea mama de care copilul ei are nevoie.

Ce pot face mamele?

Pentru a contracara așteptările nerealiste, trebuie ca acestea să fie mai întâi conștientizate. O mama poate folosi o agendă în care să noteze când nu s-a simțit epuizată, să discute cu alte mame, să discute cu partenerul de cuplu sau atunci când simte că nimic nu o mai ajută, să ceară ajutor specializat. Astfel, mama nu se va mai simți singură.

Atașamentul la copil

Atașamentul se poate defini ca fiind o legătură afectivă care durează indiferent de timp sau de distanță.

Copilul va manifesta atașamentul față de părinții săi, căutându-i sau atrăgându-le atenția, iar la rândul lor, părinții își vor manifesta atașamentul față de copil prin grijă, ocrotire, raspunzând la nevoile emoționale pe care acesta le are.

Nevoia noastră de afecțiune, de conectare emoțională față de o alta persoană este indispensabilă în viața noastră, noi neputând trăi fără legături sănătoase cu cei din jurul nostru. În acest sens, copilul mic are nevoie de afecțiune, de protecție, astfel prima figură de atașament care există pentru copil este mama. Mama este cea care este prezentă și cea care îi poate oferi conexiunea emoțională de care copilul are nevoie.

Un atașament sigur este baza unei dezvoltări armonioase pentru copii si tipul de atașament pe care dorim să-l clădim în copii.

Copilul are nevoie să se simtă apreciat, valorizat, să îi fie validate emoțiile, atât cele poztive, cât și cele negative. Dacă un parinte spune „ Nu mai plange, nu e bine.”, în acel moment, copilul nu-și va mai exterioriza emoțiile negative, ceea ce pentru dezvoltarea lui emoțională, nu este deloc un lucru benefic, dar dacă parintele spune „Înțeleg, ești trist acum.”, atunci copilul se va simți înțeles de parinte, va știi că părintele este prezent cu el și îi înțelege suferința.

Un atașament sigur îi face pe copii să

  • Fie mai capabili în a-și putea controla emoțiile negative în situații stresante.
  • Se dezvolte mai bine din punct de vedere social
  • Fie mai încrezători în explorarea lumii din jurul lor

Prin modul în care un copil este îngrijit, acesta va putea să dezvolte empatie și să coopereze cu cei din jurul său. Aceste abilități sociale îi ajută să formeze relații puternice cu semenii în viitor.

Onicofagia

Onicofagia sau roaderea unghiilor este un obicei frecvent in randul copiilor, aproximativ 30% din prescolari si 40% din adolescenti isi rod unghiile in mod constant. Incercarile repetate ale parintilor sau chiar ale copiilor de a stopa acest obicei nu dau rezultate imediate daca nu este abordata in primul rand cauza aparitiei acestui comportament de natura compulsiva. Pentru ca onicogafia este doar efectul, iar cauza tine cel mai adesea de sfera psihologica. Acest obicei negativ denota o perturbare a controlului impulsurilor, este cel mai adesea inconstient si se intensifica in momentele de crestere a nivelului de stres.

De ce isi rod copiii unghiile?

In putine cazuri, adopta acest obicei doar pentru a imita un alt copil sau chiar un adult pe care il admira. Dar in majoritatea situatiilor cauza ascunsa tine de anxietate, nervozitate sau frustrare. Absenta unui parinte, temporara sau de lunga durata, alaturi de teama inconstienta a copilului de a nu pierde atentia parintelui ramas, este cel mai frecvent element de origine psihologica a onicofagiei.

Pe un loc secundar se plaseaza un mediu conflictual, neintelegeri intre parinti, asteptari excesive din partea celor din jur (din partea familiei sau provenind din spatiul educational) exprimate verbal prin reprosuri constante la adresa copilului. Acestea ii creeaza o stare de tensiune interioara, de care nu este constient, dar care isi pune amprenta asupra conduitei sale. Roaderea unghiilor il alina si il calmeaza, avand un efect linistitor legat de stadiul oral al dezvoltarii psihologice .

Plictiseala este o alta cauza, un copil cu temperament coleric de exemplu, substimulat in perioadele de inactivitate recurge la acest comportament pentru a-si mentine o stare de alerta confortabila pentru psihicul sau.

Sigmund Freud a considerat ca onicofagia este efectul unei probleme inconstiente de relationare cu mama, fie ca este vorba de o mama care nu satisfice nevoile afective ale copilului, sau de frustrarea provocata de asteptari de orice natura ale mamei la inaltimea carora copilul nu se ridica.

Toate aceste posibile cauze ale roaderii unghiilor ar trebui abordate inainte de a recurge la mijloace coercitive de stopare a obiceiului. Pentru ca anxietatea, frustrarea, stresul vor gasi o alta cale de manifestare.

 

Riscurile implicate

Acest comportament poate dura ani, pana in clipa in care personalitatea copilului este suficient de conturata astfel incat acesta sa nu mai resimta anxietatea la acelasi nivel, sau poate dura o viata intreaga, daca structura psihica este predispusa genetic la tulburari anxioase.

Ingerarea de germeni ascunsi sub unghii este riscul imediat si cel mai evident al onicofagiei, care poate duce la imbolnavirii frecvente.

Roaderea constanta a unghiilor afecteza pe termen lung si smaltul dintilor din fata, crescand riscul de carii in zonele dentare implicate in acest obicei.

Efectul asupra unghiilor este evident dupa o vreme, ele se micsoreaza in timp si pot aparea leziuni.

 

Cum ii oprim?

Pe langa investigarea posibilelor surse de frustrare sau anxietate, la fel deimportant este sa nu ii reprosati copilului acest comportament inconstient, nici nu realizeaza cand duce mana la gura si admonestarile dvs se vor adauga stresului pe care probabil deja il are.

Incercati sa stabiliti cu el un deget pe care sa agreeze ca nu il va roade si recompensati-l cand reuseste sa se abtina. Laudati constant aspectul acelui degetel. In cazul fetitelor, decorate unghia respectivului deget cu oja, slipici, abtibilduri sau alte accesori astfel incat sa fie cat mai incantata de aspectul ei. Cu timpul, adaugati inca un deget pe lista celor pe care trebuie sa le evite si tot asa.

In plan psihologic primul pas este observarea directa a momentelor in care copilul adopta acest comportament. Mai tarziu, in intimitatea familiei voastre, intrebati ce anume a simtit in acele momente, ce trairi i-a provocat clipa respectia, fara sa mentionati motivul pentru care intrebati. Indiferent daca primiti un raspuns cheie sau nu, dezvoltati subiectul si explicati insemnatatea momentului, banal sau nu.

Si astfel abordata, cu delicatete si rabdare fiecare situatie cu potential anxios poate deveni neutra afectiv pentru copil daca este explicata de catre parinti. Ei va aud, chiar daca pare ca nu dau importanta la ceea ce le spuneti, informatiile sunt asimilate.

Daca se intervine din timp, sunt sanse mari ca acest obicei sa nu se perpetueze pana la varsta adulta. Insa daca observati ca prin acest obicei copilul isi provoaca singur durere pe care este si dispus sa o suporte, este cazul sa apelati la un specialist, deoarece inseamna ca anxietatea cu care se confrunta este destul de grava si nu puteti rezolva problema singuri.

 

 

Consecințele lui “Nu mai plânge, ca te las aici”

In cele 3 zile de stat in spital alaturi de fetita mea, am auzit de câteva ori aceasta amenințare, oferită de către părinți copiilor, unii dintre ei mai mici de 5 ani, speriați de locul în care se aflau si de faptul că nu știau ce urmează să li se întâmple.

Plânsul are un rol in reglarea emoțiilor, nu este un lucru rau. Copiii plâng atunci când simt că ceva nu este in regula, cand ii doare ceva, cand sunt speriați sau cand pur si simplu au nevoie sa primească afectiune din partea părintelui. Acea credinta populară “plânge că e răsfățat”, nu exista, mereu exista un motiv pentru care un copil se manifesta astfel.

Teama de abandon este unul dintre factorii care provoacă cele mai multe pagube la nivel emoțional, iar copii, mai ales cei mici, înțeleg doar ceea ce transmit cuvintele, ca vor fi abandonați in cazul in care nu se comporta așa cum vor părinții. In acest moment, autonomia copilului, este afectată, pentru că el se simte condiționat sa se manifeste într-un anumit fel, agreat de către părinte, pentru a nu fi abandonat.

Copiii, la fel ca si adulții, simt cand ceva nu este in regula. In primul rand, reiese că un lucru nu este in ordine, din cauza comportamentului parintilor. Pentru ca părinții sunt speriati si ingrijorati, transmit acest lucru si copiilor. Copilul, care nu are mecanismele de a se proteja dezvoltate, se îndreaptă către părinți pentru a primi susținere, înțelegere și afectiune. In momentul in care copilul, vulnerabil fiind, primește din partea părintelui amenințări de genul celei mentionate mai sus, se va retrage din interacțiunea cu părintele, iar întregul sau sistem de valori va avea de suferit. Copilul, care permanent încearcă să-și mulțumească părintele, se va subestima și pe viitor isi va ascunde emoțiile, pentru a fi pe placul părintelui, pregatindu-se astfel de un eventual abandon.

In loc sa folosiți aceste replici care rănesc copilul, încercați să le explicați, pe înțelesul lor, ce urmează să se întâmple, asigurati-i de întregul dvs sprijin si de faptul că, orice s-ar intampla, le sunteti alaturi.

Tulburările alimentare – ANOREXIA

Anorexia nervoasă este o tulburare alimentară care presupune refuzul de a mânca.

Un trup cât mai subțire, considerat un semn de frumusețe, fac din promovarea dietelor un instrument pentru a obținerea acestui ideal. Cu toate acestea, dietele nu sunt suficiente pentru a explica numeroasele cazuri de anorexie. Această boală face parte din categoria tulburărilor psihologice, iar cunoașterea cauzelor constituie premisa unei terapii de success (află mai multe în următorul meu articol despre intervențiile psihoterapeutice în Anorexie). Deși prevalează cazurile adolescentelor care suferă de această tulburare de alimentație, anorexia este întâlnită și în cazul băieților. Pentru majoritatea pacienților, problemele familiale și experiențele traumatizante cu istoric de agresiune sexuală pot explica apariția anorexiei.

Persoanele care suferă de anorexie nervoasă, 90% femei, au o imagine corporală nerealistă, care le face să se vadă ca având o greutate mai mare decât cea reală, deși, în unele cazuri sunt periculos de slabe. În timpul vieții,un procent cuprins între 0.5%- 3.7% dintre femei vor suferi de anorexie nervoasă. Este a treia cea mai comuna afecțiune printre adolescenți, după obezitate și astm. Cele mai afectate de anorexie sunt categoriile care cuprind tinerele femei, cu vârste cuprinse între 13-14 ani și 18-20 ani. Studiile recente confirmă aceste descoperiri, notând că 95% dintre adolescenții care suferă de anorexie au vârsta cuprinsă între 12 și 25 de ani.

Astfel, anorexia este o tulburare alimentară, declanșată de anumiți factori psihologici, afecțiune foarte comună (95%) printer adolescenți, în special în rândul fetelor.

Pentru a afla mai multe informații despre profilul psihologic al persoanelor predispuse la a dezvolta anorexie nervoasă (în adolescență sau la vârsta adultă), te invit să citești articolul meu de săptămâna viitoare.