ABUZUL PSIHOLOGIC, COMPONENTĂ A ABUZULUI DOMESTIC

În Europa, una din trei femei (32 %) a suportat un comportament abuziv din punct de vedere psihologic din partea partenerului de viață actual sau anterior.

Violența din cuplu se referă la abuzul la care este supus una dintre cele două persoane angajate într-o relație intimă și există în toate țările, culturile și societățile. Violența din cuplu reprezintă o problemă importantă, iar clarificarea tipologiilor acesteia este necesară pentru a înțelege complexitatea, cauzele și consecințele pe care le produce. Acest tip de violență presupune:

  1. un comportament abuziv, de exercitare a controlului;
  2. abuzul este exercitat în cadrul unei relații intime;
  3. abuzul produce daune fizice, sexuale sau psihologice.

Întrunirea cumulativă a acestor 3 condiții este ceea ce face diferența între violența domestică și violența exercitată împotriva copiilor sau persoanelor vârstnice. Violența domestică poate avea ca agresor atât bărbați cât și femei, fără a avea importanță statutul marital ori dacă relația este de tip heterosexual sau homosexual.

În literatura de specialitate, abuzul este clasificat în funcție de mai multe criterii, unul dintre acestea fiind tipul abuzului. Astfel, există abuz fizic, sexual sau psihologic. În acest articol voi prezenta abuzul psihologic, care NU lasă urme fizice, însă produce pagube la nivel emoțional.

Abuzul psihologic presupune folosirea unor comportamente care au ca scop umilirea și controlarea partenerului în spațiul public sau privat. Exemple ale abuzului psihologic includ jignirile, porecle care defăimează, criticarea constantă a celuilalt, șantajul economic sau electronic, acțiuni care îl fac pe partener să se simtă rușinat, amenințarea cu bătaia, amenințarea cu luarea custodiei copiilor în caz de divorț, monitorizarea și restrângerea libertății de mișcare, restricționarea accesului la prieteni și familie, interzicerea independenței financiare și a accesului la informații, asistență de orice fel (juridică, medicală, psihologică), interzicerea accesului la educație.

Persoanele care au un istoric de viață în care au mai fost în ipostaza de victimă în perioada copilăriei sau la maturitate, dar fără ca acestă violență să fie exercitată de către partener, prezintă un risc mai mare de a fi victimă și a abuzului domestic. De asemenea acele persoane care sunt victime ale abuzului domestic, prezintă un risc mai mare de a fi expuse unor altor situații de abuz, diferit de cel domestic, de exemplu, la locul de muncă.

Abuzul psihologic este deseori însoțit de cel fizic (actul de a împinge partenerul este considerat abuz fizic) și duce la consecințe negative asupra modului de a gândi (de exemplu victima începe să se învinovățească pentru comportamentul abuziv al partenerului), la depresie, abuz de alcool/droguri, tulburări alimentare și apariția gândurilor suicidare, uneori însoțite de încercări de a pune capăt vieții.

Este recomandat ca victimele să încerce să iasă din situația periculoasă încă de la primele manifestări, să povestească prietenilor sau familiei prin ce trec și să se adreseze persoanelor autorizate pentru a obține ajutor specializat.

Divorțul pentru copil

Atunci când adulți decid să se despartă și să nu mai formeze un cuplu, de cele mai multe ori atunci când vorbim despre familii cu copii de peste 5/6 ani, aceștia resimt foarte acut separarea părinților.

Copii trăiesc acut aceste modificări, iar acestea de foarte multe ori nu sunt luate în seamă de părinții. Există și situații în care copilul se simte responsabil pentru divorțul părinților, unii copii putând afirma chiar și : Dacă nu eram eu, poate tati nu pleca.

Există si cazuri în care copii încearcă să-și împace părinții, deoarece aceștia trec printr-o serie de sentimente care îi copleșesc și se simt într-o stare de insecuritate emoțională, căută să restabilească cumva așa cum înțeleg ei, acest echilibru pe care l-au pierdut.

De asemenea, este de punctat faptul că în cele mai multe situații copii pot să aibă probleme de concentrare la școală, sunt mai vulnerabili, mai irascibili, se izoleasă de grup, deoarece aceștia își asumă în toatalitate motivul divorțului, chiar daca verbalizează sau nu aceste trăiri angoasante pentru ei.

Este important ca atunci când părinții iau decizia de a se despărți să discute cu copilul/copii și să-l asigure/să-i asigure că ei vor rămâne întotdeauna părinții lor indiferent dacă au decis să o ia pe drmuri diferite. În plus, este important că părinții să le comunice faptul că nu ei sunt problema divorțului, astfel încât să scadă riscul de culpabilizare în rândul copilului, deoarece copilul când va primi vestea divorțului va și șocat și confuz și nu va ști cum această decizie îl va afecta.

  • Este de preferat ca vestea divorțului să fie comunicată de către ambii părinți.
    Copilul va avea o serie de întrebări și de nelamuriri, de aceea este bine să le răspundeți sincer la ceea ce vă întreabă.
  • Este important să vă păstrați calmul.
  • Este important să le povestiți despre modul în care li se va schimba viața.
    Aveți răbdare cu copilul.
  • Explicați copilului că separarea de celălalt părinte nu va însemna că nu va mai putea petrece timp cu celălalt parinte sau nu-l va mai putea vedea.
  • Este important ca ambii părinți să spună copilului că-l iubesc, chiar dacă divorțează.

Sentimentul de abandon la copil

Atunci când copilul va fi îndepărtat fizic de părinte, acesta va retrăi sentimentul de separare de la naștere. Uniunea și sentimentul de securitate va fi dobândit atunci când există contact piele pe piele cu copilul, prin alăptare, astfel se va recreea sentimentul de totalitate care a existat în mediul intrauterin cu care este familiarizat copilul.

În momentul în care mama alăptează, bebelușul primește nu doar hrană, ci și iubire, atenție, căldură, iar astfel se structurează premisele unei dezvoltări armonioase.

Este absolut normal și firesc ca la o vârstă foarte fragedă copilul să se simtă speriat atunci când este separat de părinți, în special de mamă, deoarece mama asigură siguranța de care copilul are nevoie, acel spațiu în care copilul poate încerca diferite lucruri, în care este orcotit și susținut.

O mamă care este prezentă doar din punct de vedere al îngrijirii fiziologice a copilului, este o mamă care ea însăși se află într-o anumită dificultate, neputând să răspundă nevoilor emoționale ale copilului.

Absența părinților îi poate face pe copii să fie vulnerabili, să nu se mai simtă în siguranță, manifestând câteodată și comportamente agresive, de aceea este foarte important ca părinții să petreacă timp de calitate cu proprii copii.

Incapacitatea copiilor de a face față momentelor de singurătate îi vor afecta la vârsta adultă, de aceea este foarte important ca de mici copiii să fie obișnuiți gradat cum să gestioneze absența părinților. Părinții trebuie să se asigure că atunci când copilul intră în colectivitate să fie pregătit în prealabil, să i se explice unde este dus, cu cine va sta acolo, și că ei vor veni să-l ia înapoi.

De multe ori, intrarea la grădiniță este un moment în care cei mai mulți copii se simt abandonați, de aceea părinții trebuie să le fie alături și să le spună lucruri pozitive despre noul loc în care se vor duce, despre ce lucuri noi vor descoperi și despre ceilalți copii cu care pot interacționa și se pot juca acolo.

Nu este indicat ca la intrarea la grădiniță să:

  • Plecați fără știrea copilului deoarece acest lucru poate să-l facă pe copil să simtă și mai acut acest sentiment de abandon;
  • Nu speriați copilul spunându-i că dacă plânge nu vă mai întoarceți după el;
  • Nu bruscați verbal copilul, ci încercați să-i dați timp să poată să gestioneze noua situație și de asemenea aveți răbdare și cu dumneavoastră.

Dezvoltarea înțelegerii copilului în perioada 6 luni- 1 an

Una din primele abilități care se dezvoltă în această perioadă este aceea ce presupune imitarea de către copil a unor gesturi pe care le poate observa la alte persoane din mediul său. Aceste gesturi pot fi: bate din palme, cucu-bau, face pa, da noroc, bate palma etc.

A doua abilitate importantă este cea care se referă la a recunoaște cuvinte familiare precum: mașina, minge, cana etc. Copilul recunoaște obiectele prin faptul că atunci când părintele numește unu, el își îndreaptă privirea spre acela sau chiar se duce spre el.

A treia abilitate este cea de a răspunde la cereri de tipul: Vino aici!; Stai jos!; Hai!.

Ultima, dar și cea mai importantă abilitate este cea care presupune coordonarea atenției asupra propriei persoane și asupra altora, dar și asupra unui obiect sau eveniment. De exemplu, copilul vede un avion pe cer și îl arată, iar apoi se uită la părinte.

Prin prisma acestei capacități copilul poate învăța de la ceilalți și poate împărți momente de bucurie cu oamenii din jurul său. În cadrul acesteia sunt implicate o serie de alte abilități precum: coordonarea privirii, imitarea gesturilor, abilitatea de a indica cu degetul obiecte sau evenimente, utilizarea sunetelor, dar și a cuvintelor. Un alt exemplu este atunci când părintele îi arată copilului un balon, iar acesta imită gestul prin indicare cu degetul, se uită la balon, iar apoi își direcționează privirea din nou spre părinte.

Managementul furiei la copii

Managementul furiei la copii implică recunoașterea emoțiilor, exerciții de evaluare împreună a situației sociale generatoare de furie și oferirea unor alternative de răspuns, la care cei mici nu s-au gândit până în acea clipă, precum și evaluarea consecințelor diferitelor tipuri de răspunsuri.

Dezvoltarea empatiei la copii ajută de asemenea la gestionarea tulburărilor de comportament iar jocurile de rol prin care cel mic să devină un alt personaj nevinovat și neajutorat îi poate ajuta să priveasca și din cealaltă perspectivă.

Copiii cu atașament securizant față de părinți își reglează mult mai bine reacțiile emoționale și gestionează stresul mai eficient, cu mult mai puține manifestări agresive față de cei din jur. Manifestarea interesului constant față de copil, față de interesele și preferințele lui, împreună cu activitățile plăcute organizate în familie și lipsite de controlul negativ sunt elemente indispensabile din construcția unui atașament securizant față de părinți.

Cei care nu îsi resimt familia ca pe un spațiu de dragoste și acceptare necondiționată ci mai degrabă ca pe un mediu rigid, eșuează în inhibarea reacțiilor agresive.
Orice copil poate fi învățat cu răbdare și înțelegere să gestioneze eficient conflictele în care este implicat. Cu cât părinții reacționează mai agresiv la manifestările lui violente, cu atât acest comportament se va perpetua mai mult. Ei au nevoie doar de îndrumare și alte căi de soluționare a situațiilor care le nasc sentimente negative. Și de timpul și atenția noastră.

De ce dai, măi, copile?!

Este fraza auzită frecvent în locurile de joacă, este strigătul de disperare al părinților care nu înțeleg sursa și sensul agresivității propriilor copii, care consideră că au încercat totul pentru a gestiona aceste manifestări, fără rezultate mulțumitoare.

Tipurile de manifestare a agresivității depind foarte mult atât de vârsta copilului, cât și de gen: băieții se manifestă mai intens și mai des, cu prediclecție spre agresivitatea fizică, pe când fetele aleg mai mult forme indirecte, însă sunt tot reprezentări, diluate, de agresivitate: atacuri verbale, manipulare și șantaj, respingerea altor copii direct sau indirect etc.

Copiii mai mari par mai puțin agresivi comparativ cu cei mai mici, însă în rândul lor crește frecvența gesturilor antisociale, încălcarea regulilor, ceea ce denotă faptul că agresivitatea este în continuare resimțită intern, însă și-a schimbat doar forma de manifestare.

Merită menționată diferentierea ce trebuie făcută între tulburarea de comportament opozant, care incorporează prin definiție o atitudine generală de refuz îndreptat spre adulți (și care este până la urma o specificitate a copilăriei) și comportamentul agresiv, îndreptat spre alte persoane și obiecte, ce include gesturi clare de agresiune.

Familia poate dezvolta motive reale de îngrijorare legate de generalizarea în timp a acestor comportamente numai în clipa în care observă deteriorarea relațiilor sociale cu cei de aceeași vârstă și manifestarea concomitenta în mai multe domenii de viață (școală, familie, cercul de prieteni din cartier și altele).

 

De ce?

Factorii psihologici declanșatori sunt cel mai adesea furia, controlul insuficient al impulsurilor, nivelul de empatie încă nedezvoltat și o imagine de sine neadecvata – supraestimarea propriilor capacități și a gradului de acceptare socială din partea celorlalți.

Influențele familiale care au condus la această situație țin de supravegherea insuficientă din partea părinților, senzația lipsei de suport emoțional din partea lor, competențe educaționale limitate ale părinților, dar mai ales de practicile educaționale greșite din familie. Pentru că din păcate, copiii învață agresivitatea mai ales în cadrul familiei:

  • Permanenta învinovățire, cicălire, criticare, amenințare a copilului este percepută de către acesta tot ca pe o formă de ostilitate. Copilul preia tonul din familie, însă îl adaptează la capacitățile sale și îl exteriorizează în modul propriu;
  • Lipsa de manifestare a simpatiei, a acceptării necondiționate, ci mai degrabă evidențierea aversiunii față de comportamentele zilnice ale copilului;
  • Conflictele părinți – copii, care implică și bruscarea acestora.

Comportamentul agresiv este utilizat de copil și pentru a obține atenția persoanei de lângă el, pentru că în cadrul unui atașament insecurizant, resimte orice tip de atenție drept benefică, fie ea negativă sau pozitivă. Cu alte cuvinte, dacă nu primește atenție pozitivă de la dumneavastra, se va mulțumi și cu cea negativă.

Cei mici vor renunța singuri la aceste manifestări în momentul în care sunt făcuți să înțeleagă că au mai multe de câștigat cu un comportament dezirabil decât cu unul violent, cu condiția să nu fie ignorați în continuare.

 

Cum?

S-a dovedit științific faptul că în situații cu încărcătură emoțională, copiii agresivi utilizează mai puțini stimuli în decodare, caută mai puține clarificari decât cei cu reglaj emoțional mai eficient. Se concentrează pe stimulii provocatori în primul rând, făcând abstracție de alte elemente compensatoare. Educația țintită spre scopul reînvățării competențelor interacționale poate aduce modificări benefice în această arie.

Consecințe ale implicării tatălui în bunăstarea copilului și a mamei

Implicarea tatălui în dezvoltarea copilului este definită ţinând cont de trei factori majori:

  • Angajament– reprezintă cantitatea de timp pe care tatăl o petrece efectiv cu copilul, de exemplu hrănirea copilului;
  • Accesibilitate– reprezintă timpul în care tatăl este accesibil copilului, dar nu petrece efectiv timp cu acesta, de exemplu găteşte în timp ce copilul se află în altă cameră;
  • Responsabilitatea– reprezintă implicarea indirectă a tatălui în viaţa copilului, de exemplu planuirea inscrierii la creşă.

Implicarea tatălui în creșterea copiilor este asociată cu copii sanatoşi din punct de vedere comportamentental, social, emoţional şi cu rezultate bune la învăţătură. Pe lângă aceste beneficii, implicarea tatălui consecințe pozitive şi asupra partenerelor care suferă de depresie postnatală, în sensul că o mamă care se simte sprijinită de către tatăl copilului are mai puține șanse să dezvolte o tulburare după naștere, cum este depresia post-partum.

Copii care provin din familii în care mama suferă de depresie posnatală sau suferă de depresie severă în primul an de viaţă al copilului, au probleme de ataşament, competenţe de activitate socială reduse şi sunt mai trişti în comparaţie cu copii care provin din familii în care mamele nu au fost afectate de depresie. Implicarea tatălui este cu atât mai importantă, cu cât reduce riscul ca psihopatologia mamelor care suferă de depresie să fie transmisă copilului. În aceste condiţii, în evaluarea acestei tulburări, este important de verificat ca și indicator implicarea tatălui în familiile cu mame care suferă de depresie.

Depresia mamei poate avea un efect invers proporţional cu ataşamentul tată-copil, adică sentimentele negative ale tatălui, ca de exemplu, stresul şi povara resimţite cu privire la depresia partenerei, pot duce la o înstrăinare de familie, inclusiv faţă de copil. Alternativa este ca tatăl să încerce să atenueze efectele depresiei mamei prin ataşament profund faţă de copil.

Perioada de timp relevantă pentru studiu, primul an de viaţă al copilului, a fost aleasă astfel din trei motive: în primul rând, rolul factorilor materni în prezicerea implicării tatălui este mai influent în primul an de viaţă; în al doilea rând, riscul depresiei în rândul mamelor este mai mare în perioada postnatală; în al treilea rând, gradul de implicare al tatălui din primul an oferă indicii asupra implicării acestuia de-a lungul întregii vieţi.

Depresia adolescenților și mariajul părinților

 

Este cunoscut faptul că depresia unui adolescent reprezintă un factor de stres pentru părinții și familia sa, dar se cunosc destul de puține informații despre felul în care depresia adolescentului afectează relațiile dintre membrii familiei sau despre cum relațiile dintre membrii familiei, influențează depresia adolescentului.

Cu toate acestea, a fost observat faptul că atât timp cât adolescentul în depresie se află sub tratament, fie că acesta se realizează prin terapie sau este tratament medicamentos, nu se înregistrează schimbări notabile în ceea ce privește conflictele părinte-copil sau mariajul părinților.  Caracteristicile acestora rămân neschimbate, urmând ca odată cu ieșirea adolescentului de sub tratament să se înregistreze o înrăutățire a relațiilor dintre părinți sau dintre alți membri ai familiei.

Acest lucru se explică prin faptul că în perioada în care adolescentul primește ajutor în lupta cu depresia, părinții ajung să își pună propriile probleme în așteptare. Odată cu sfârșitul tratamentului urmat de adolescent, părinții sunt forțați să se confrunte cu problemele pe care le-au lăsat în umbră în ultima perioadă, iar revederea cu acestea poate să fie copleșitoare și să ducă la numeroase comportamente neadecvate.

În acest sens, este recomandat ca părinții adolescenților depresivi – și în general părinții ai căror copii traversează o perioadă dificilă – să consulte la rândul lor un psihoterapeut care să-i ghideze în rezolvarea problemelor personale sau de cuplu.

Auzul și înțelegerea în primele șase luni

Printre abilitățile importante ce se dezvoltă în primele șase luni de viață ale unui copil sunt auzul și înțelegerea. Dezvoltarea acestora se poate verifica prin următoarele elemente care sunt prezente la bebeluș:

  • Caută cu privirea sursa unui sunet;
  • Răspunde la modificările tonului vocii;
  • Se uită la fața celui care vorbește;
  • Se oprește din plâns sau zâmbește atunci când i se vorbește;
  • Recunoaște persoanele familiare;
  • Face zgomote sau scoate sunete pentru a capta atenția;
  • Face contact vizual când interacționează cu cineva;

Pe baza acestora copilul reușește să ajungă la informația din jurul său, fiind prezent și chiar reacționând la mediul extern. Este un prim pas important ce pune bazele viitoarei interacțiuni cu mediul înconjurător și dezvoltării psihologice armonioase a copilului.

Sursa: www.expressionspediatrictherapy.com

Las’, că pe vremea mea…

Nu de puține ori mi-a fost dat să aud, de la părinți și chiar dascăli, atunci când nu mai pot gestiona o situație, că ”pe vremea mea nu era așa…copilul era copil și tebuia să asculte!”.
Dragii mei, nu mai suntem pe vremea noastră! Lumea a evoluat, știința a evoluat și…poate fără să ne dăm seama, copiii noștri au evoluat. Trebuie s-o facem și noi, dacă vrem să ținem pasul cu ei.
”Copilul era copil și trebuia să asculte!” – iată o regulă care nu-și mai are locul în zilele noastre. Un copil supus acestei reguli este un copil care nu-și poate explica emoțiile, un copil care trebuie să tacă și să accepte consecințele chiar dacă nu a greșit cu nimic. Pentru el sentimentul de siguranță nu există , mulți părinți considerând că duritatea este un element important în educație, însă criticile și nemulțumirile nu fac decât să accentueze neîncrederea in sine a copilului.
Acest ”Las’, că pe vremea mea…”susține conceptul englezesc de ”generation gap” – părinții nu acceptă comportamentul copiilor, copiii nu înțeleg atitudinea părinților și, în loc să se creeze o legătură specială între aceștia, se accentuează distanța.
Pe vremea mea…mi-aș fi dorit ca părinții să-și îmbrățișeze mai mult copiii, pentru ca astăzi, ei, să ofere copiilor lor îmbrățișări.
Pe vremea mea… mi-aș fi dorit ca părinții să ofere complimente copiilor, pentru ca astăzi, ei, să spună copiilor ”te iubesc”.
Pe vremea mea… mi-aș fi dorit ca părinții să acorde copiilor toată atenția, pentru ca astăzi, ei, să înțeleagă importanța petrecerii timpului de calitate cu copiii lor.
Pe vremea mea… mi-aș fi dorit ca părinții să nu-și critice copiii, pentru ca astăzi, ei, să-I încurajeze pe copiii lor.
Pe vremea mea… mi-aș fi dorit ca părinții să explice emoțiile trăite copiilor, pentru ca astăzi, ei, să-i înțeleagă pe copiii lor.
Pe vremea mea… mi-aș fi dorit ca părinții să nu-și fi agresat copiii, pentru ca astăzi, ei, să aibă un dialog rațional cu copiii lor.
Pe vremea mea… mi-aș fi dorit ca părinții să nu-i fi pedepsit pe copii, pentru ca astăzi, ei, să le poată explica copiilor lor ce e greșit în anumite comportamente.
Pe vremea mea… mi-aș fi dorit ca părinții să fie prieteni cu copiii, pentru ca astăzi, ei, să aibă o relație bazată pe încredere și respect reciproc cu copiii lor.
Însă vremea mea a trecut… E vremea lor…a copiilor.
Să le oferim libertate de mișcare, de a alege, siguranță, să-i lăsăm să-și câștige independența, să fim atenți la nevoile lor pentru a-i ajuta să vadă și ei care sunt nevoile celorlalți, să le oferim îmbrățișări, să le spunem mai des “te iubesc”, să petrecem timp de calitate cu ei, să-i încurajăm, să-i înțelegem, să avem un dialog rațional cu ei și să le explicăm ce e greșit în unele comportamente ale lor. Să ne concentrăm pe ce au ei bun și nu pe ceea ce vrem să corectăm și, de ce nu, să avem încredere în ei.
Să fim model pentru copii! – ”COPIII ÎNVAȚĂ CEEA CE TRĂIESC” 
Și… așa cum bine spunea Ion Creangă, ”Fie-vă dragi copiii, purtați-vă cu ei bland, învățați-i ce e de folos, fi-ți drepți și-ți vedea că nu-s sălbatici. Schimbați-le des ocupația, jucați-vă cu ei, căci între copii trebuie să fii și tu copil. Nu vă vărsați veninul amărăciunii voastre în sufletul copiilor, că-i păcat…”