Dezvoltarea psihologică a copilului în perioada 4-5 ani

În această etapă a dezvoltării copilului, atenția și memoria sunt două aspecte ce se evidențiază prin faptul că ambele capătă stabilitatea și claritate. Capacitatea de concentrare a atenției poate să atingă 10 minute fără intervenția unui adult, iar în grupuri mici copilul poate participa la activități timp de 10-25 de minute. Copilul reușește să povestească altora evenimente anterioare din viața sau chiar povești pe care le-a auzit de mai multe ori.

Din punct de vedere al limbajului copilul are următoarele abilități:

  • răspunde  la întrebări specifice pe baza unei imagini prezentate
  • extrage ideea principală a unei povești cu ajutorul adultului
  • numește categorii de obiecte
  • pune în ordine cronologică imagini sau secvențe logice
  • descrie caracteristicile obiectelor
  • utilizează propoziții din 4-8 cuvinte
  • participă la conversații fără a schimba tema discuției
  • identifică cifrele de la 1-10
  • cunoaște funcțiile obiectelor

La nivel cognitiv copilul capătă inițiativă în teme și idei de jocuri simbolice și joc de rol. El începe să folosească ”nu știu” când nu poate realiza o sarcină și nu în ultimul rând poate să identifice corect emoțiile proprii dar și ale celorlalți, lucru ce susține dezvoltarea empatiei și reglarea comportamentului.

Copilul cu tendinte de agresivitate

Copilul care se opune cu vechementa incearca sa atraga atentia spre ceva. Dar oare spre ce? Vrea sa se faca auzit, simitit si inteles. De multe ori copii nestiind cum sa-si inteleaga emotiile dificile, cum sa traiasca cu ele si cum sa le exprime tind sa devina agitati, nervosi. Nu fac acest lucru pentru a-i irita pe parinti sau pe ceilalti. Acesti copii au nevoie sa-si poata verbaliza emotiile, trairile si sa le poata da un sens.

Parintele trebuie sa-l sustin pe copil, sa-i fie alaturi si sa-l incurajeze sa vorbeasca despre ceea ce simte si gandeste. De asemenea, parintele il poate incuraja pe copil sa discute despre temerile pe care le are, despre nemultumiri si de asemenea despre interesele si dorintele pe care le are. 

De asemenea, atunci cand copilul are momente de agresivitate sau de furie este fara doar si poate o perioada in care el trece printr-o dificultate emotionala. In aceasta perioada copilul trebuie ajutat sa-si poata metaboliza emotiile si sa le poate intelege. Copilul nu trebuie blamat sau criticat. Parintele ii poate explica de ce un comportament agresiv nu este solutia si ce ar putea sa faca si cum ar putea sa procedeze diferit.

Parintele poate apela si la ajutor specializat, la o consiliere psiholigica. Impreuna cu psihologul copilul poate sa lucreze cu emotiile puternice ale acestuia si-l poate ajuta si sustine in demersul terapeutic.

Ce poate face parintele?

  • Sa vorbeasca deschis cu copilul despre problemele pe care le are acesta in prezent.
  • Sa-l asculte fara sa-l judece.
  • Sa-i explice cum ar putea sa faca fata in anumite situatii.
  • Sa-l linisteasca si sa ii fie aproape atunci cand ii este greu.
  • Sa nu-l critice.

In acelasi timp parintele poate sa-i spuna copilului: “Inteleg ca iti este greu/ dificil. Daca vrei putem sa discutam despre asta acum sau mai tarziu?”, “Poti sa-mi povestesti despre ce te nelinisteste. Poti vorbi oricand cu mine. “

Dificultati in cuplu dupa aparitia copilului

Atunci cand apare un copil, echilibrul cupului se poate destabiliza. De multe ori, intr-o varietate de situatii partenerul de cuplu se simte exclus si considera ca partenenera sa nu ii mai acorda aceeasi atentie ca inainte. Aceste schimbari trebuiesc discutate in mod deschis de catre partenerii cupului. Este de dorit ca cei doi sa-si spuna supararile, grijile si dorintele.

Daca partenerii nu-si comunica dorintele si nevoile si ceea ce ii deranjeaza acest lucru poate conduce la acumularea unui grad mare de frustrare.

Atunci cand frustrarea atinge cote maxile partenerii incep sa-si reproseze unul altuia tot ce ii nemultumeste. Cand se petrece acest lucru, cei doi nu mai reusesc sa comunice, iar acest lucru produce doar durere, furie si sentimentul de culpabilitate.

Este de dorit ca in fiecare zi partenerii sa-si vorbeasca deschis despre ce i-a nemultumit in acea zi, folosind formultari precum “Eu m-am simtit…”, “Pe mine m-a deranjat…” Astfel, in acest sens nici celalat partener nu se mai simte atacat si poate sa inteleaga cum s-a simtit celalalt. Se poate recurge si la a scrie pe o hartie nemultumirile daca nu se simt pregatiti sa exprime verbal.

In cursul saptamanii partenerii pot sa scrie biletele pe care sa noteze ce le-a placut si ce nu le-a placut la partener, iar in weekend pot sa discute despre aceste aspecte. In acest sens, exercitiul poate ajuta la scaderea tensiunii in cuplu.

Dinamica cuplului se afla in schimbare dupa aparitia copilului, iar acest lucru poate duce la disensiuni reale. Daca ambii parteneri comunica in mod deschis acest lucru poate ajuta la o reechilibrare mai rapida sim ai buna in cadrul cupului. Cu toate acestea, procesul nu trebuie grabit, fiecare cuplu avand propriul ritm de adaptare la nou viata. Nu doar de partener in cadrul cuplului si la cea de parinte.

Deseori partnerii experimentand situatii noi, stres, oboseala dupa aparitia copilului nu mai sunt la fel de disponibili sa inteleaga ce simte celalalt. Cei doi se refugiaza intr-o carapace greu de patrauns, dar cu timpul, cu sustinere si cu dorinta de a fi unul cu celalalt, adaptandu-se in mod progresiv la noua dinamica pot sa invete sa construiasca impreuna. Cei doi nu sunt rivali, nu se afla intr-o lupta de putere, ci doresc doar sa fie vazuti si auziti.

Teama de suferință

Majoritatea dintre noi am pățit măcar o dată să fim cuprinși de o tristețe apărută din senin și să nu fim capabili să numim punctul de unde apare aceasta. Pur și simplu corpul se lasă purtat de un sentiment vag al unei pierderi, lipse sau al unui gol. Pentru a putea culege informații în legătură cu proveniența acestei tristeți și pentru a ajunge la o soluție, drumul ne oferă o singură variantă: resimțirea tristeții pe deplin. Acest tip de tristețe vagă reușește să se hrănească mult timp din ignorarea elementului care a provocat-o, de aceea, clarificarea originilor acesteia este alegerea potrivită în procesul de vindecare.

În cazul suferințelor copiilor, existența acestor sentimente de tristețe fac din ei o ființă esențialmente umană. Numeroase studii confirmă faptul că și animalele se întâmplă să fie triste, dar nu și în suferință. Se consideră că prima ființă capabilă de suferință a fost omul, aceasta rămânând o caracteristică specifică lui.

Urmând același punct de vedere, suferința copilului este o manieră eficientă prin care acesta să își pună în mișcare inteligența emoțională. Cu fiecare nouă supărare, emoția se hrănește dintr-o introspecție ce-i oferă adevărata consistență umană și o transformă într-o stare sufletească. Acesta este și motivul principal pentru care părintele nu ar trebui să evite cu orice preț confruntarea copilului său cu suferința. Așteptările îndreptate spre o viață plină de veselie, conduc spre creșterea unui copil ce se va simți stânjenit de tristețe fiindu-i greu să o definească sau să o îndepărteze odată apărută. Cu toate că suferința este ultimul lucru pe care un părinte îl dorește pentru copilul său, aceasta are un rol educativ care, din păcate, rămâne astăzi mult prea adesea subestimat.

Atât în cazul adultului, cât și în cazul copilului, prin intermediul suferinței ajungem să ne descifrăm emoțiile mai bine, înțelegându-le motivul și conținutul, iar astfel ajungând și să avem un oarecare control asupra lor.

Transformarea tristeții în suferință are ca rol încercarea de a afla de ce suntem triști și de ce emoția pe care o simțim se manifestă astfel, acaparându-ne o bună parte din corp și ocupându-ne mintea aproape complet. În timp ce tristețea îl copleșește pe cel ce o simte, suferința îi permite acestuia să își revină.

STILURI DE ATAȘAMENT

Potrivit lui Freud, legătura copilului cu mama se datorează nevoii de satisfacere a cerințelor fiziologice, inclusive a libidoului. Bowlby, 40 de ani mai târziu ridică semne de întrebare referitoare la această interpretare și afirmă că nevoia de apropiere a copilului de mama este una primară, de sine stătătoare, diferită de orice alte nevoi primare, bazată pe primirea de hrană emoțională (iubire, tandrețe, încurajare, afecțiune, acceptare).

Datorită muncii lui M. Ainsworth în situația înstrăinării, atașamentul este, de asemenea, conceptualizat în termini de “stil de atașament”, bazat pe comportamentul pe care copil îl adoptă când este separat de părinte.

Noțiunea de „atașament” reflectă relațiile emoționale care afectează gândirea și modelează atașamentul în relațiile intime. Pe baza exeperiențelor pe care le au cu pesoanele de bază, se dezvoltă reprezentări ale sinelui și ale celorlalți și se pun bazele interacțiunilor ce vor fi adoptate in cadrul relațiilor amoroase din viața de adult.

Funcția de bază a a atașamentului este de a facilita apropierea de alte persoane și de a beneficia de un simț al siguranței necesar găsirii de soluții în situații de criză.  Relațiile primare stabilite cu părinții contribuie la obținerea unui simț generalizat al siguranței. Astfel, având o bază de atașament securizant, se crează premisele existenței unui continuum al siguranței în relațiile ulterioare.

Experinețele emoționale pozitive care au baza în copilărie sunt astfel extinse la întreg repertoriul uman de comportament și gândire și asigură dezvoltarea resurselor și facilitează crearea unei imagini de sine positive. Un stil de atașament securizant permite copilului să se simtă sprijinit și iubit de către figuile parentale, potențează emoțiile pozitive, duce la lărgirea orizontului și îmbunătățește reziliența, aptitudinile și abilitățile.

Atunci când persoanele cu atașament securizant au de-a face cu evenimente stresante, nu au tendința de a privi respectivele evenimente ca fiind amenințătoare. Mai mult, aceste persoane vor utiliza strategii adaptative pentru reglarea emoțiilor, cum ar fi reformularea pozitivă a situației și se concentrează mai mult pe experiențele positive.

Atașamentul insecurizant, diferențiat în stilurile “anxios” și “evitant” se creează atunci când copilul nu se simte suficient de iubit și apreciat, pentru a depăși o situașie de criză. Aceste experiențe sunt internalizate în modele de lucru care influențează persoana la nivelul percepțiilor, gândurilor, sentimentelor și comportamentelor.

Atașamentul anxios este cel care duce la o reprezentare negativă a sinelui. Atașamentul anxios reflectă frica de abandon în combinație cu absența suportului emoțional din partea persoanelor importante (parinții, in primul rand sau alte persoane care se ocupă de creșterea copilului). Este acel tip de atașament care face persoana să caute aprobare, să se simtă inferioară în comparație cu alții și să încerce tot timpul să compenseze pentru lipsurile pe care crede că le are.

Atașamentul evitant este pus pe baza reprezentărilor negative atribuite altor persoane. Atașamentul evitant descrie tendința de a simți disconfort intr-o relație icu o figură de atașament, iar persoanele cu scoruri mari la tipul de atașament evitant au tendința de a evita relațiile intime și caută independența. Referitor la asocierile făcute între stilul de atașament și dezvoltarea de sine, avându-se în vedere stilul de atașament anxios, niveluri ridicate ale atașamentului anxios sunt legate de o imagine de sine negativă și un nivel scăzut al stimei de sine.

FACTORI CARE POT INFLUENȚA CALITATEA INTIMITĂȚII LA VÂRSTA ADULTĂ

– INFIDELITATEA –

Infidelitatea este definită ca o violare a „contractului” dintre partenerii unui cuplu referitor la exclusivitate emoțională și/ sau sexuală. Activitatea romantică cu un al doilea partener și o încălcare a exclusivității unui cuplu, ca de exemplu căsnicia, duc la durere profundă, pierderea încrederii, nesiguranță. Mai mult decât atât, infidelitatea este considerată ca fiind un factor de risc pentru pierderea stabilității, performanței și toleranței din cadrul cuplului și este una dintre cele mai des aduse în discuție cauze petru destrămarea unei relații și apariția problemelor de sănătate.

Genul a fost deseori menționat ca având legătură cu infidelitatea, bărbații fiind priviți ca fiind mai susceptibili de a avea o aventură, în comparatie cu femeile. Totuși, având în vedere normele sociale, culturale și agresivitatea referitoare la comportamentul desirabil în privința femeilor, printre care și infidelitatea, este posibil ca acestea să nu recunoască episoadele de acest fel din viața lor, explicând diferența de procente față de bărbați.

Experiențele, aptitudinile, activitatea sexuală și motivația persoanelor diferă la anumite vârste, chiar dacă mediul rămâne același. Comportamentul uman este influențat de către alte persoane și contexte de viață, astfel că . Nu există două persoane care să fi experimentat exact aceleași lucruri,  într-un context de viață identic. Experiențele sexuale premaritale, abuzul sexual în timpul copilăriei, motivația pentru infidelitate, toate pot explica efectul vârstei asupra infidelității.

Factorii psihologici: mai multe mecanisme par să explice asocierea dintre stres, luarea deciziilor neinspirate sub influența stresului, neasumarea răspunderii, creșterea experiențelor emoționale negative, căutarea suportului social și infidelitate. De exemplu, persoanele anxioase și cele care suferă de depresie sunt mai predispose să se angajeze într-o relație extraconjugală, atunci când simt că nu primesc suficient support din partea partenerilor. Inlusiv factorii biologici, precum creșterea nivelului de testosteron au rol în angajarea în comportamente periculoase, precum infidelitatea. Într-o relație asumată, nivelul acestui hormone este redus, ceea ce confirmă ipoteza anterioară.

Trăsăturile de personalitate, care includ stima de sine, responsabilitatea, asumarea deciziilor, au rol important în infidelitate. Totuși, este importantă și personalitatea partenerului celui care alege să aibă o relație extra. Diferențele și interacțiunile dintre partenerii unui cuplu sunt factori determinanți în apariția infidelității. Astfel, scoruri mari pe scala compatibilitățiiși asemănări din punct de vedere al personalității, sunt asocialte cu niveluri ridicate de satisfacție în cuplu și cazuri izolate de infidelitate.

Patternurile disfuncționale care rezultă din neglijare sau abuz de orice fel în timpul copilăriei, mai ales cele care au legătură cu construirea intimității, apropierea emoțională, construirea încrederii în cadrul unei relații romantic, pot duce la infidelitate. Totuși, un parterner care asigură support emotional, poate combate aceste efecte ale unor experiențe traumatizante din timpul copilăriei.

Dezvoltarea psihologică a copilului între 3 și 4 ani

În perioada 3, 4 ani dezvoltarea psihologică a copilului presupune o evoluție pregnantă în dezvoltarea limbajului expresiv și în același timp dezvoltarea cognitivă, capacitatea de înțelegere și de transmitere a informațiilor. În acest interval copilul este capabil să îi explice părintelui ce s-a întâmplat cât el nu a fost prezent.

Capacitatea de înțelegere se reflectă în:

  • înțelegerea prepozițiilor de tipul: pe, în, sub, lângă, între;
  • înțelege și execută instrucții complexe: ”Ia șervețelul, șterge masa și apoi aruncă la coș.” sau ”Mergi să îți iei tricoul din camera ta și ne vedem la mașina.”;
  • înțelege majoritatea întrebărilor care se referă la rutina zilnică;
  • este curios cu privire la funcționalitatea obiectelor și pune întrebări pe această tema;
  • răspunde la nume și vine în altă cameră când este strigat pe nume;

Vorbirea și comunicarea  presupun:

  • pune întrebări din ce în ce mai complexe din punct de vedere logic;
  • răspunde întrebărilor care se adresează gândirii critice, de tipul : ”Ești răcit?”;
  • folosește câteva pronume în mod constant;
  • folosește constant propoziții din trei cuvinte;
  • limbajul său este înțeles de către un necunoscut în proporție de 75%;
  • vocabularul cuprinde în jur de 1.500 de cuvinte;
  • poate aștepta rândul și poate coopera în cadrul unui joc;

Din punctul de vedere al dezvoltării orale copilul are complet dezvoltate abilitățile de hrănire ceea ce înseamnă că un copil se poate alimenta cu diverse texturi și ustensile.