UN ALTFEL DE PROVOCARE: PARTENERUL ARE UN COPIL DINTR-O ALTĂ RELAȚIE

“Blended family” este un concept folosit pentru a descrie familiile nou formate, în care unul sau ambii parteneri parteneri au trecut printr-un divorț și unde există copii din acele căsătorii încheiate. În societatea actuală, aceste familii nu reprezintă excepția, dimpotrivă.

O căsnicie care aduce cu ea copii dintr-o relație anterioară este sursa multor provocări. Partenerii ar trebui să ia în considerare 3 factori, în momentul în care decid să ofocializeze relația:

  • Aspecte ce țin de sfera economică și de locuință: adulții stabilesc de comun acord unde vor locui și cum vor împărți cheltuielile. De cele mai multe ori, alegerea unei locuințe noi prezintă avantajul de a putea deveni „acasă” pentru familia nou formată.  De asemenea, partenerii trebuie să decidă dacă veniturile vor fi comune sau vor fi ținute separat.  Cuplurile care decid ca banii să fie ținuți “la comun”, declară că au o satisfacție familială mai mare, comparative cu cei care decid să își țină finanțele separat.
  • Discutarea și rezolvarea îngrijorărilor ce țin de căsătoriile anterioare:  Căsătoria nouă poate aduce la suprafață sentimente vechi, răni nevindecate, furie nerazolvată din căsnicia încheiată, atât pentru adulți, cât și pentru copii. De exemplu, aflarea veștii că unul dintre părinți se recăsătorește, poate insemna pentru un copil, pierderea speranței că părinții biologici se vor împăca. Sau un bărbat poate exagera relația cu fosta soție, după ce află că ea se va recăsători, pentru că se simte rănit sau furios.
  • Anticiparea schimbărilor din sfera parentalității: Cuplurile sunt încurajate să discute despre rolul pe care părintele vitreg îl va avea în legătură cu copilul soțului/soției. Chiar dacă au locuit împreună înainte de căsătorie, copiii pot reacționa diferit după căsătorie, pentru că ceea ce până acum era partenerul părintelui, acum primește un rol parental.

CALITATEA MARIAJULUI

În timp ce cuplurile proaspăt căsătorite care nu au copii folosesc primele luni de căsnicie pentru a-și consolida relația, cuplurile care au copii sunt ocupate cu cererile copiilor. Copiii mici, de exemplu pot experimenta sentimente de abandon sau competiție, dacă observă că parintele își dedică mai mult timp partenerului. Adolescenții traversează o perioadă în care sunt mai sensibili decât de obicei în privința exprimării emoțiilor, afectivității și în acceptarea sexualității, de aceea pot fi deranjați de manifestările de afecțiune dintre cei doi parteneri. Este recomandat ca cei doi parteneri să își facă timp unul pentru celălalt, să iasă la întâlniri și să meargă în vacanțe fără copii.

PARENTINGUL în noua familie

Acesta reprezintă cel mai dificil aspect. A forma o famile cu un copil mic poate fi mai ușor decât cu un adolescent, datorită etapelor de dezvoltare. Totuși, adolescenții pot traversa mai ușor perioada de acomodare dacă le este încurajată formarea ientității proprii și a independenței. Cercetările recente arată că preadolescenților (10-14) le poate fi cel mai greu să se adapteze noii familii. Adolescenții cu vârsta peste 15 ani investesc cel mai puțin noua familie, iar copiii sub 10 ani acceptă cu ușurință npul membru, mai ales când acesta este perceput ca fiind o influență pozitivă.

Este recomandat ca părintele vitreg să stabilească o legătură bazată pe respect și prietenie cu copilul parteneri/partenerului și nu una bazată pe impunerea disciplinei. Până când se formează o legătură puternică între cei doi, părintele vitreg se poate rezuma la a monitoriza activitatea copilului și la a-și informa partenerul. Familiile pot implementa o listă cu regulile casei. Acestea pot include, de exemplu : “în acestă casă, toți membrii de respectă” sau “fiecare membru este de acord să își strânga masa”. În acest fel se diminuează raportl de putere dintre copil și părintele vitreg.

Relația părinte vitreg – copil

Înainte de a dori să se implice active în viața copilului vitreg, părintele vitreg trebuie să

Țină cont de genul copilului și de stadiul de dezvoltare socio-emoțională în care se află. Atât fetele cât și băieții preferă afecțiune verbală, laudă, complimente, mai mult decât apopiere fizică, precum îmbrățișările. Pare că băieții acceptă mai ușor decât fetele un tată vitreg.

Provocări în relația copilului cu celălalt părinte

După un divorț, copiii se adaptează mai repede la noua realitate, dacă părintele care a părăsit locuința familiei menține contactul cu ei. Dar, odată ce acest părinte are o alt relație, poate scădea frecvența vizitelor. Studiile arată că aceste vizite se reduc la jumătate după primul an în care se recăsătorește. Cu cât părintele îl vizitează mai puțin, cu atât copilul se simte mai amandonat. Părinții biologici ar trebui să programeze activități la care să participle doar ei si copiii fostului cuplu.

Un aspect important: părinții nu ar trebui să vorbească de rău despre foștii parteneri în fața copiilor, deoarece pot produce o scădere a stimei de sine a copilului și pot pune copilul în ipostaza nedreaptă de a-și apăra celălalt părinte.

Chiar și în cele mai favorabile condiții, poate dura între 2-4 ani pentru ca o familie formată astfel să se adapteze traiului comun. Apelarea la un psiholog poate ajuta ca procesul să se desfășoare mai lin.

Personalitatea de tip psihopat și traumele timpurii

Psihopatia reprezintă un tip de personalitate caracterizată de comportament antisocial, lipsa empatiei, superficialitatea sentimentelor, manipularea celorlalți, grandoare, impulsivitate și lipsa controlului.

Psihopatia, ca și concept, implică o manifestare acută a criminalității. Deși se estimează că mai puțin de 1% din populația generală prezintă acest tip de personalitate, 20% dintre infracțiunile comise cu violență au ca și autori acest tip de persoane. Psihopații comit cele mai versatile infracțiuni, cu o frecvență ridicată și prezintă un risc de 3-4 ori mai mare decât media, de a recidiva în mod violent, ceea ce face ca aceste persoane să fie “costisitoare” pentru societate.

Au fost propuse mai multe explicații pentru apariția acestui tip de personalitate, factorii biologici, sociali, comportamentali și de dezvoltare fiind menționați. Explicațiile din domeniul geneticii argumentează că anormalitățile și deficitul din conexiunile neuronale care au loc în mai multe zone ale creierului, afectează integrarea informațiilor și altfel duce la nereguli în comportament, procesele cognitive, afective și sfera de moralitate.

În ceea ce privește explicațiile ce țin de mediul social, se pare că există o legătură între factorii asociați cu comportamentul antisocial, precum impulsivitatea și victimizarea din perioada copilăriei și dezvoltarea ulterioară a trăsăturilor de personalitate ce țin de psihopatie..

Factorii din imediata apropiere a copilului influențează în mod clar modul în care acesta se dezvoltă. Părinți caracterizați de trăsături antisociale și negativitate sunt printre factorii determinanți care au un impact negativ în dezvoltarea copilului și constituie predictori ai psihopatiei. Mai mult decât atât, o interacțiune slabă între copil și părinți, lipsa căldurii parentale, a suportului și prezența, în schimb a pedepselor inconsistente sunt factori care vulnerabilizează copiii și duc la duritate în exprimarea emoțiilor.

Această duritate emoțională din cazul copiilor este similară cu deficitul afectiv observat în adulții psihopați, acestă disfuncționalitate emoțională fiind condiția fundamentală în stabilirea diagnosticului de psihopatie. Luând în calcul aceste informații, un mediu înconjurător advers, unde este prezentă trauma, poate influența negativ dezvoltarea copilului și îi poate predispune la apariția trăsăturilor de personalitate de tip psihopat.

Cercetările din domeniu au împărțit psihopatia în 2 subcategorii:

Psihopatie primară – cuprinde agresivitatea planificată, grandoare, lipsa afectului.

Psihopatie secundară – cuprinde agresivitate reactivă, impulsivitate și comportament antisocial.

Această distincție este importantă, deoarece dezvoltarea psihopatiei secundare poate fi explicată prin existența experiențelor traumatizante din copilărie.

Trauma este definite ca un răspuns emotional la un eveniment stresant, cum ar fi un atac fizic, abuz sexual sau dezastru natural. Reacțiile pe termen lung pot include emoții care nu pot fi prevăzute, amintiri recurente și relații tensionate. Sindromul de stress posttraumatic este definit ca expunerea la un pericol actual sau o amenințare cu moartea, rănirea gravă sau abuzul sexual. Se are în vedere situația în care aceste fapte sunt experimentate in mod direct, persoana este martoră la ele, află despre un membru al familiei sau un prieten că a trecut prin așa ceva, sau este expus sistematic la una dintre aceste acțiuni.

Totuși, trauma de dezvoltare cuprinde toate experiențele traumatizante din perioada copilăriei și se referă la un eveniment care se întâmplă în mod repetat și care presupune expunerea la violență. Copii sunt în mod special în risc pentru dezvoltarea severă și pe termen lung a unei disfuncționalitășți comportamentale și emoționale din cauza acestei expuneri. Trauma are cele mai puternice efecte în primii 5 ani de viață, pentru că în această perioadă, copiii nu au dezvoltat sistemul emotional, iar expunerea la trauma duce la agresivitate, impulsivitate, disociere, confuzie identitară și contacte interpersonale disfuncționale.

Mai mult decât atât, mediul în care un copil crește, ar trebui să îi permit să-și dezvolte abilități positive și funcționale, precum capacitatea de a avea încredere, autocontrolul și empatia. Toate aceste achiziții pot fi compromise de trauma. Trauma de dezvoltare este asociată cu disfuncționalități comportamentale și afective, asumarea impulsive a riscurilor și problem ăn stabilirea relațiilor interpersonale.

Toate aceste disfuncționalități se regăsesc și în cazul personalităților psihopate, veea ce poate face o legătură cu experiențele traumatizante din copilărie. Mai mult decât atât, un anume tip de trauma, numită “trauma de relație” este de menționat în acest context. Această trauma se întâmplă atunci când victim resimte, pe lângă abuz și un puternic sentiment de trădare, pentru că abuzatorul este o persoană de încredere, părinte, o rudă apropiată, o persoană de care victima depindea sau în care avea încredere. În acest caz, victim poate bloca la nivel inconștient trauma, pentru a păstra relația cu abuzatorul.

Așadar, psihopatia nu poate fi explicate doar prin cauze biologice sau care țin de mediu, relațiile de bază din copilărie putând juca un rol major în apariția acesteia. Cercetările recente arată că 70% dintre persoanele care au acest tip de personalitate au avut traume de atașament în copilărie și la vârsta adultă.