Emoțiile pe înțelesul copiilor

Poate părea extrem de dificil să îi explici copilului tău ce sunt alea „emoțiile”. Nu le vezi, nu le poți cuantifica – sunt ceva abstract. Poate nici nu există!

Ei bine, există! Amintește-ți când te-ai enervat ultima oară pe colegul ăla care îți pune tot timpul întrebări indiscrete sau când te-ai bucurat de o mărire de salariu sau când te-ai întristat și îngrijorat că puștiul tău a venit acasă supărat.

Suntem ființe emoționale – este normal să ne simțim într-un anume fel, în funcție de multiplele situații cu care ne întâlnim zilnic.

De regulă, noi, adulții, facem tot ce putem pentru a ne ascunde emoțiile, pentru a uita de existența lor. De ce? Pentru ca ne încurcă. Ce robot exprimă emoții?!

La ce ne ajută asta? Ei bine la a avea un comportament impecabil la job și a fi un pachet de nervi acasă. Ești sigur(ă) că așa vrei să ajungă și copilul tău?

Dacă răspunsul este „da”, nu-ți mai pierde timpul citind acest articol. Însă dacă răspunsul este „nu”, atunci hai să-ți dau câteva idei de cum poți să-ți înveti copilul emoțiile și exprimarea lor adecvată, în funcție de context:

1. Psihoeducația – spune-i copilului o poveste despre „când” și „de ce” apar emoțiile:

În capul nostru (și al copiilor) sunt două „centre de comandă”: creierul rațional și creierul emoțional.

Din punct de vedere al dezvoltării neurologice, primul care se dezvoltă este cel emoțional, urmat de cel rațional. Acest lucru înseamnă un lucru: copiilor le este aproape imposibil să își controleze emoțiile și reacțiile lor impulsive și emoționale. De ce? Pentru că „centrul rațional de comandă” este încă în formare. Nu sunt echipați – biologic – să se comporte „rațional”, așa cum ne dorim noi, adulții.

Nu negați emoțiile copiilor spunându-le, spre exemplu, „N-ai de ce să te simți așa!”. Ajută doar la reprimarea lor. În schimb, normalizați reacțiile lor și explicați-le de ce se simt asa („e firesc să te simți așa pentru că…” – aici vine momentul în care îi povestești, obiectiv și rațional, ce s-a întâmplat. Spre exemplu, aunci când băiețelul a venit și ți-a luat mașinuța fără să te întrebe, tu te-ai supărat foarte, foarte tare încât ai început să plângi și să arunci cu jucării).

Reprimarea emoțiilor va duce, în timp, la dimineți cu „fața la cearceaf” fără a ști de ce, sau cu o „stare nașpa” spontană. Iar pe termen lung, la probleme cardiace (nu degeaba emoțiile și sentimentele sunt asociate cu inima).

2. Joacă, joacă și iar joacă:

Ai văzut filmul ”Inside Out”? Atunci ști ce ai de făcut 😊. Iar pe lângă film, îi poți citi povești despre copii sau animale care simt anumite emoții și cum reacționează (povești terapeutice) sau puteți pune în scenă o piesă de tearu, unde personajul principal (o jucărie) are rolul copilul tău având o reacție emoțională; sau jocul „mima” (un jucător mimează o emoție, iar participanții o ghicesc) și lista poate continua.

Cel mai important este normalizarea reacțiilor copilului (e normal ca în contextul X să simtă emoția Y), explicarea (de ce se simte așa și de ce a reacționat greșit) și consolidarea celor „predate” de tine prin joc și joacă.

Abandonul școlar și absenteismul

Mutaţiile din societate şi din familia contemporană (problemele economice, problemele de relaţionare între părinţi şi copii, timpul redus petrecut cu familia, redistribuirea rolurilor, suportul social şi emoţional redus, supraîncărcarea profesională a părinţilor sau munca în străinătate, etc.) determină mai multe probleme emoţionale la copiii de astăzi, decât în trecut. La acestea se adaugă presiunea grupului, riscul consumului de droguri, metode educative slabe sau inconstante, disfuncţiile în notare, frica de examene etc., toate acestea constituindu-se în factori de stres pentru elevi, care aleg din păcate fuga de la ore, decât confruntarea cu problemele.

Văzut din această perspectivă, absenteismul devine o problemă socială, un semnal tardiv al existenţei unor probleme, o conduită care reflectă atitudinea structurată a lipsei de interes, motivaţie și încredere în educaţia şcolară.

Fenomenul de absenteism şi abandon şcolar este generat de cauze complexe, precum:

  1. Factori socio-economici: mediul de rezidenţă, nivelul de dezvoltare socio-economică a zonei de rezidenţă, stadiul de dezvoltare a regiunii, rata sărăciei.
  2. Factori de mediu familial: nivelul de educaţie, ocupaţia şi gradul de ocupare al părinţilor, situaţia financiară a familiei, condiţiile de locuit, tipul familiei, sprijinul/indiferenţa părinţilor cu privire la educaţia şi activitatea şcolară a copiilor, modelul educaţional oferit de alţi membri ai familiei, gradul de comunicare în familie, migraţia părinţilor în străinătate.
  3. Factori socio-psiho-individuali: genul, etnia, starea de sănătate fizică şi psihică, statutul marital, folosirea copiiilor la muncă în gospodărie, anturajul, implicarea în activităţi aflate la limita legii, participarea la educaţia timpurie, capacitatea de utilizare a calculatorului şi accesul la internet, gradul de încredere în educaţie, nivelul de informare cu privire la accesul în sistemul educaţional, intrarea timpurie pe piaţa muncii;
  4. Factori şcolari: rezultatele şcolare, integrarea în colectivul clasei de elevi, calitatea relaţiilor cu profesorii şi cu colegii, absenteismul, experienţa repetenţiei, cultura calităţii educaţiei. Alte cauze care ţin de contextul şcolar specific (inclusiv relaţia profesor-elev) sunt: presiunea grupului, supraîncărcarea şcolară, comunicarea defectuoasă elev-profesor (ironizarea, umilirea elevului), evaluarea subiectivă, frica de evaluare, conflicte cu colegii, practici educative percepute de elevi ca fiind nedrepte, frustrante, incompatibilitate între aspiraţiile, trebuinţele de învăţare şi oferta educaţională a şcolii; formă de apărare – împotriva disciplinei excesiv de rigidă şi severă, politicile pro-absenteiste ale şcolii la elevii din clasele terminale (în şcolile de „elită”). O cauză importantă este şi variabila vârstă:

la elevii mici (6-11 ani) – fuga de la şcoală poate fi o manifestare a „fobiei şcolare”, iar cauzele pot fi: dependenţă crescută de părinţi, părinţi care valorizează excesiv educaţia şcolară; stiluri parentale supraprotectoare, autoritare sau indiferente; strategie defensivă faţă de colegii violenţi, eşecul şcolar, situaţii umilitoare.

▪ la elevii mari (+11 ani) – fuga de la ore este rezultatul unei opţiuni, iar cauzele pot fi: frica de evaluare, de eşec, fobia / anxietatea socială (frecventă în perioada adolescenţei, manifestată prin teama de a vorbi în public, teama de a interacţiona cu persoane de sex opus, teama de critică, stimă de sine scăzută).

Din păcate, absenteismul este în creştere, mai ales la nivel liceal, iar ignorarea sau pedeapsa excesivă contribuie la cronicizarea fenomenului.

Probleme de somn la copilul preșcolar

În majoritatea cazurilor, problemele de somn sunt ocazionale și dispar odată cu vârsta. În schimb, problemele de somn persistente pot să indice o afecțiune emoțională, fiziologică sau neurologică.

Copilul care trăiește o groază nocturnă (pavor) pare să se trezească brusc dintr-un somn adânc, în prima parte a nopții, într-o stare de agitație. Copilul poate să țipe și să se ridice în șezut, să respire repede și să privească fix sau să se zbată. Totuși, el nu este cu adevărat treaz, se liniștește repde, iar a doua zi dimineață nu-și amintește nimic. În schimb, episoadele de groază nocturnă sunt foarte răspândite (apar predominant între 3-13 ani) și-i afectează pe băieți mai des decât pe fete.

Deși somnambulismul în sine este infoensiv, somnambulii se pot afla în pericol de a se răni.

Recomandat este ca somnambulismul și pavorul să NU fie întrerupte deoarece întreruperea poate să-l deruteze pe copil și să-l sperie și mai tare.

Coșmarurile sunt și ele des întâlnite. Ele sunt provocate deseori de ora prea târzie de culcare, de emoții prea puternice, din cauza unei emisiuni TV foarte stimulatoare, a unei povești înfricosătoare, ș.a.m.d. Coșmarurile ocazionale nu sunt un motiv de alarmare, însa cele frecvente pot să semnaleze un nivel ridicat de stres.

Enurezismul – urinarea repetată, involuntară pe timpul nopții, la copii suficient de mari cât să-și controleze sfincterele – nu este neobișnuit (cca. 10-15% din copiii de 5 ani, in special băieți). Copilul nu are nicio vină și nu trebuie pedepsit. Dacă se prelungește dincolo de vârsta de 8-10 ani poate fi semn de părere proastă despre sine sau de alte probleme psihologice ori de sănătate.

Prin urmare, este important de reținut că este firesc ca la 3-6 ani copilul să aibă ocazional probleme cu somnul, însă dacă acestea se întâmplă aproape în fiecare seară, atunci pot indica o afecțiune emoțională, fiziologică sau neurologică și este necesar un consult de specialitate.

 

Resurse bibliografice – Papalia, D. (2010). Dezvoltarea umană. Ed. Trei, București

Dezvoltarea gândirii și a inteligenței în perioada preșcolară

În perioada 3-6 ani, copilul este mânat de curiozitate – curiozitatea de a descoperi lucruri noi, de a căuta răspunsuri și de a înțelege – curiozitatea de a descoperi lumea.

Curiozitatea se dezvoltă din nevoia de cunoaștere și se bazează în mare măsură pe imitație (imitarea comportamentelor adulților, a colegilor de grădiniță, a modelelor din media, etc.). Aceste abilități se observă în cadrul jocului copilului, atunci când se joacă de-a „bucătarul” sau pompierii, prinți și prințese, etc. sau atunci când se joacă cu păpuși de-a „doctorul” sau mama/tata și copilul.

Prin explorare și cunoaștere se dezvoltă intelectul copilului.

Intelectul este deosebit de sensibil la modificări, transformări, reorganizări și este supus unei evoluții constante și determinate pe întreaga durată a vieții omului.

Împreună cu dezvoltarea intelectului, vine și dezvoltarea memoriei (creșterea capacității de memorare), care poate fi antrenată prin jocuri de tip memory games.

Capacitatea de memorare este activă și se manifestă după 4 ani. În această perioadă devin tot mai evidente formele intenționate și logice ale memorării (care sunt posibile datorită dezvoltării gândirii și limbajului).

De asemenea, apar frecventele întrebări – „de ce?”. Deși sunt uneori enervante, aceste întrebări sunt deosebit de importante deoarece sunt destinate cunoașterii și sesizării relațiilor dintre obiecte sau situații.

Gândirea preșcolarului este predominant preconceptuală și intuitivă. Noțiunile folosite de copii, de multe ori sunt prea extinse la un număr exagerat de fenomene, ori sunt reduse la situații concrete. De asemenea, în această perioadă sunt foarte evidente dificultățile pe care le are copilul în a distinge corect între realitatea externă și cea internă cu o tendință pronunțată de a raporta totul la propria persoană (gândirea egocentrică). Astfel, recomandate în această perioadă sunt jocurile educative, ca de exemplu:

(Pentru a vedea jocurile noastre educative recomandate, te învit să dai click aici.)

În concluzie, dezvoltarea gândirii și a inteligenței este în strânsă legătură cu manifestarea curiozității copilului – așa că lasă-l să exploreze și să descopere! Crează-i oportunități de stimulare senzorială!

Citește mai multe despre importanța stimulării senzoriale aici.

Dezvoltarea psihică și conturarea personalității în perioada preșcolară

Perioada preșcolară (3-6 ani) este una dintre etapele de intensă dezvoltare psihică. Acest lucru se traduce prin maturizarea creierului, pe de o parte, și expunerea copilului în medii sociale (la grădiniță, în parc, la petreceri, play dates, etc.), pe de altă parte.

Comunicativitatea și sociabilitatea copilului în această perioadă se dezvoltă mai mult informal, prin explorarea mediului, descoperirea și înțelegerea relației cauză-efect, înțelegerea jocului de echipă și însușirea abilităților de a împărți jucăriile și de a înțelege emoțiile celorlalți și cauzele care le-au generat (spre exemplu, băiețelul plânge pentru că s-a lovit și îl doare piciorul sau fetița plânge pentru că este supărată că și-a pierdut păpușa preferată – învățare incidentală).

De asemenea, tot în această perioadă se dezvoltă și negativismul infantil, dar și o concepere mai profundă a întregii activități psihice (asimilarea și înțelegerea a ceea ce este permis și interzis, a ceea ce este posibil și ce nu, a ceea ce este bun si ce este rău).

Perioada preșcolară poate fi împărțită în trei perioade:

SUBPERIOADA PREȘCOLARĂ MICĂ

SUBPERIOADA PREȘCOLARĂ MIJLOCIE

SUBPERIOADA PRESCOLARĂ MARE

Caracterizată printr-o creștere a intereselor, aspirațiilor și dorințelor implicate în satisfacerea plăcerii de explorare a mediului;

La 3 ani are loc o oarecare trecere spre instabilitate (exprimă o mare descentrare de pe obiectele concrete pe intregrarea lor în strategii mai largi de utilizare, în care se conferă funcții simbolice);

Are loc integrarea în grădiniță;

Fenomenlul de egocentrism (descris de Piaget) – perioadă în care copilul vrea și crede că poate deține totul (inclusiv jucăriile altui copil);

Copilul este instabil, foarte impresionabil (spre exemplu, plânge râzând);

Trăiește foarte intens, exploziv toate experiențele ce îl impresionează.

Se remarcă progrese evidente pe linia dezvoltării motricității (copilul are mult mai mult control asupra mișcărilor pe care le face) și pe linia dezvoltării funcțiilor cognitive (memorie, atenție, gândire, limbaj și imaginație;

Încep să se contureze trăsăturile de personalitate ale copilului (acestea sunt în continuare într-o continuă schimbre și modificare, rămânând stabile abia la vârsta adultă);

Extinderea limbajului – în vocabularul copilului sunt mult mai multe cuvinte, începe să comunice prin fraze simple (nu doar propoziții cu subiect și predicat).

Se observă o mai mare adaptabilitate a copilului în situații noi, dar și modificări ale comportamentului față de anumite persoane sau în anumite medii (spre exemplu, acasă nu reușește să stea cinci minute liniștit, pe când la grădiniță este cel mai cuminte copil);

Apare și o oarecare opoziție față de adult (se manifestă spontan, urmată de dorințe vădite de reconciliere);

Apare dorința copilului de a fi de folos adulților (spre exemplu, atunci când unul dintre părinți gătește, copilul dorește să taie legumele sau să „ajute” cu făina);

Copilul devine mai atent și începe să imite anumite comportamente ale adulților (spre exemplu, se joacă de-a mama și de-a tata, se joacă de-a profesorul predându-le jucăriilor de pluș, este medic, etc.);

Motricitatea se dezvoltă intens și contribuie la creșterea posibilităților copilului de a lua contact direct cu lumea înconjurătoare și de a facilita realizarea multiplelor acțiuni (spre exemplu, poate să sară într-un picior, poate să lovească sau să prindă o minge în mișcare, poate merge pe bârnă (în echilibru, fără ajutorul adultului), și altele).

În concluzie, perioada preșcolară (3-6 ani) este una dintre etapele de intensă dezvoltare psihică, unde se pot observa: creșterea intereselor și a dorințelor, instabilitatea emoțională (atunci când copilul plânge râzând sau când se înfurie atât de tare încât aruncă cu obiecte), egocetrismul (atunci când consideră că dacă îi place jucăria altui copil, atunci e a lui), dezvoltarea limbajului (folosirea propozițiilor complexe), imitarea comportamentelor adulților și dezvoltarea motricității.

Copilul cu un temperament flegmatic

Copilul cu un temperament flegmatic este retas și liniști. Are nevoie de atențe și apreciere, de un mediu liniștit și relaxant, iar ceea ce îl motivrază este afecțiunea. Evită conflictele și certurilre, nu este competitiv și nici nu îi place să depună mai mult efort decât este necesar. De asemena, nici asumarea responsabilității și luarea deciziilor nu sunt punctul lui forte.

Din punct de vedere developmental, trăsăturile temperamentale de tip flegmatic se pot clasifica astfel:

Vârsta:

Copilul este …

0-3 ani

  • Serios,
  • Docil,
  • Adaptabil,
  • Îi place să doarmă mult.

3-6 ani

  • Observator – îi place să îi observe pe cei din jur,
  • Vesel și ușor de amuzat,
  • Liniștit, nu crează probleme,
  • Dependent de părinți.

6-11 ani

  • Isteț,
  • Bun ascultător,
  • Încearcă să nu iși exprime emoțiile,
  • Le face pe plac celor din jur.

 

În esență, copiii cu un temperament flegmatic sunt cei mai puțin pretențioși dintre cele patru tipuri temperamentale. Sunt liniștiți, nu crează probleme (pentru că evită conflictele) și nu caută atenția celor din jur (însă acest lucru nu înseamnă că nu au nevoie de afecțiune). Au un nivel scăzut de energie și sunt foarte ușor de ignorat – ca și cum nu ai avea un copil în casă.

Importanța stimulării senzoriale în copilărie

Permanent primim informații de la receptorii noștri: dimineața când ne trezim și ne spălăm pe față, când mergem spre bucătărie să luăm masa de dimineață, când ne îmbrăcăm și așa mai departe. Aceste informații ne ajută să cunoaștem mediul înconjurător prin interacțiunea cu acesta.

Interacțiunea copiiilor cu mediul se realizează prin joc și joacă, prin explorare. Pentru astfel de jocuri, vă recomand activitățile senzoriale și activități de tip arts & craft deoarece, prin intermediul interacțiunilor de acest fel, copiii învață cu ce se pot juca și ce e prea fragil și trebui mânuit cu grijă, ce îi poate răni, care obiecte sunt comestibile și care nu și cum pot crea folosindu-și imaginația.

Participarea activă într-o varietate de activități încurajează și susține sănătatea fizică, psihică și emoțională, în timp ce lipsa de implicare în astfel de activități duce la disfuncționalitate și deterioarare. Învățarea se produce pe baza experiențelor dobândite în cadrul diverselor situații, cât și prin interacțiunea copilului în mediile multisenzoriale (Kielhofner, 1992).

Unul dintre scopurile utilizării activităților senzoriale este de a crea oportunități în care copiii să experimenteze multiple senzații: tactile, olfactive, gustative, vizuale, auditive și kinestezice.

De asemenea, prin intermediul acestor activități, sistemul senzorial se activeză. Efectele stimulării acestui sistem pot fi excitatorii sau inhibitorii; ceea ce înseamnă că anumite tipuri de stimulări senzoriale îl vor face pe copilul să fie mai atent, în alertă sau dimpotrivă, îl vor relaxa. La nivel cerebral, de aceste două reacții se ocupă amigdala, care are rolul de a decodifica emoțiile și de a controla reacțiile autonome asociate fricii.

În concluzie, obiectivul principal al stimulării senzoriale este de a-i ajuta pe copii să obțină abilitățile necesare care să îi determine să se implice activ în toate activitățile, atât amuzante și distractive, cât și provocatoare.

 

Autor: Psiholog Alexandra Nae, sinteză din lucrarea de licentă „Stimularea senzorială – Metodă de reducere a comportamentelor stereotipe la copiii cu TSA” (2017), nepublicată.

Copilul cu un Temperament Melancolic

Copilul cu un temperament melacolic este retras și gânditor. Cele mai mari bucurii le simte în urma realizărilor importante pentru el. Nu are nevoie de atenție, ci de respectarea spețiului personal, securitate și  aprobare. Dacă are frați sau surori, preferă să se autoizoleze de aceștia, cerând sprijin și înțelegere din partea părinților.

Din punct de vedere developmental, trăsăturile temperamentale ale copilului melancolic se pot clasifica astfel:

Vârsta:

Copilul este …

0-3 ani

  • Tăcut,
  • Serios,
  • Îi „analizează” pe cei din jur,
  • Are un program (spre exemplu, se trezește aproximativ la aceași oră),
  • Nu plânge când rămâne singur.

3-6 ani

  • Ascultător,
  • Responsabil,
  • Perfecționist,
  • Conștiincios,
  • Talentat într-un anumit domeniu (poate să îi placă muzica, desenul, etc.).

6-11 ani

  • Înzestrat cu o gândire profundă, matură și are o imaginație bogată,
  • Un elev bun, sârguincios și conștiincios,
  • Creativ (îi place să cerceteze),
  • Organizat și orientat spre rezultate,
  • Îngrijit și ordonat,
  • Sensibil la problemele celor din jur.

 

În esență, copiii cu un temperament melancolic sunt conștiincioși, responsabili și ascultători. Preferă singurătatea, unde se pot concentra asupra propriilor gânduri și asupra activităților preferate, în detrimentul zgomotului și agitației. Le place să cerceteze și să înțeleagă anumite fenomene și, de asemenea, sunt atrași de domeniul artistic.

Copilul cu un Temperament Coleric

Copilul cu un temperament coleric este optimist, sociabil, lider, are nevoie de apreciere pentru realizările sale. De asemenea, are nevoie și de oportunități de a se exprima și de a-și dezvolta abilitățile de lider. Își dorește să participe la luarea deciziilor în familie și îi place să dețină controlul (spre exemplu, să aibă grijă de propria cameră, de animalul de companie, etc.).

De regulă, copiii cu un temperament coleric evită jocurile pe care nu le pot câștiga și le displace să nu aibă o activitate sau să facă ceva monoton.

Din punct de vedere developmental, trăsăturile temperamentale se pot clasifica astfel:

Vârsta:

Copilul este …

0-3 ani

  • Vioi,
  • Aventuros,
  • Îi place compania adulților,
  • Îi place să apuce lucruri, să le manevreze și să dețină controlul.

3-6 ani

  • Îndrăzneț,
  • Muncitor și productiv,
  • Acțiunile sale au un scop bine-definit,
  • Autonom,
  • Competitiv,
  • Încrezător în forțele proprii.

6-11 ani

  • Organizat,
  • Responsabil,
  • Își asumă conducerea (spre exemplu, dorește să fie șeful clasei),
  • Încrezător în forțele proprii.

 

Pe scurt, copiii cu un temperament coleric sunt niște lideri în devenire. Sunt responsabili și se organizează foarte bine, iar acțiunile pe care le fac, fie în joc sau la școală, au un scop precis. Le place să dețină controlul, ceea ce înseamnă că, foarte probabil, în cadrul jocurilor vor stabili propriile reguli și vor avea grijă ca ceilalți să le respecte. De asemnea, sunt foarte competitivi și nu le place să piardă.

Copilul cu Temperament Sangvinic

Copilul cu un temperament sangvinc este sociabil, vorbăreț, optimist, are nevoie de atenție, aprobare și afecțiune. Evită sarcinile de rutină, monotone, nu îi place să fie criticat și, de regulă, nu își setează obiective înalte și foarte dificil de realizat.

Din punct de vedere developmental, trăsăturile temperamentale de tip sangvinic se pot clasifica astfel:

Vârsta:

Copilul este …

0-3 ani

  • Vioi,
  • Curios,
  • Gângurește și chicotește,
  • Se „dă în spectacol”,
  • Îi place compania adulților.

3-6 ani

  • Îndrăzneț,
  • Inventiv și plin de imaginație,
  • Vesel, în căutarea distracției,
  • Sociabil,
  • Se simte în largul lui în prezența altor oameni.

6-11 ani

  • Caută să îi amuze pe cei din jur,
  • Îi place să se joace cu alți copii și caută compania grupurilor,
  • Este creativ,
  • Își dorește să se facă plăcut.

 

În esență, copiii cu un temperament sangvinic își doresc și caută atenția celor din jur, au nevoie de aprobare și validare, iar dacă nu o obțin, renunță la activitatea pe care o realizează sau renunță să încerce să se facă plăcut de către cei din jur. De asemenea, acești copii sunt sensibili la afecțiune, căutând căldura brețelor mamei, îmbrățișările, pupicii  și le place să fie ținuți de mână.