Teama de suferință

Majoritatea dintre noi am pățit măcar o dată să fim cuprinși de o tristețe apărută din senin și să nu fim capabili să numim punctul de unde apare aceasta. Pur și simplu corpul se lasă purtat de un sentiment vag al unei pierderi, lipse sau al unui gol. Pentru a putea culege informații în legătură cu proveniența acestei tristeți și pentru a ajunge la o soluție, drumul ne oferă o singură variantă: resimțirea tristeții pe deplin. Acest tip de tristețe vagă reușește să se hrănească mult timp din ignorarea elementului care a provocat-o, de aceea, clarificarea originilor acesteia este alegerea potrivită în procesul de vindecare.

În cazul suferințelor copiilor, existența acestor sentimente de tristețe fac din ei o ființă esențialmente umană. Numeroase studii confirmă faptul că și animalele se întâmplă să fie triste, dar nu și în suferință. Se consideră că prima ființă capabilă de suferință a fost omul, aceasta rămânând o caracteristică specifică lui.

Urmând același punct de vedere, suferința copilului este o manieră eficientă prin care acesta să își pună în mișcare inteligența emoțională. Cu fiecare nouă supărare, emoția se hrănește dintr-o introspecție ce-i oferă adevărata consistență umană și o transformă într-o stare sufletească. Acesta este și motivul principal pentru care părintele nu ar trebui să evite cu orice preț confruntarea copilului său cu suferința. Așteptările îndreptate spre o viață plină de veselie, conduc spre creșterea unui copil ce se va simți stânjenit de tristețe fiindu-i greu să o definească sau să o îndepărteze odată apărută. Cu toate că suferința este ultimul lucru pe care un părinte îl dorește pentru copilul său, aceasta are un rol educativ care, din păcate, rămâne astăzi mult prea adesea subestimat.

Atât în cazul adultului, cât și în cazul copilului, prin intermediul suferinței ajungem să ne descifrăm emoțiile mai bine, înțelegându-le motivul și conținutul, iar astfel ajungând și să avem un oarecare control asupra lor.

Transformarea tristeții în suferință are ca rol încercarea de a afla de ce suntem triști și de ce emoția pe care o simțim se manifestă astfel, acaparându-ne o bună parte din corp și ocupându-ne mintea aproape complet. În timp ce tristețea îl copleșește pe cel ce o simte, suferința îi permite acestuia să își revină.

Managementul furiei la copii

Managementul furiei la copii implică recunoașterea emoțiilor, exerciții de evaluare împreună a situației sociale generatoare de furie și oferirea unor alternative de răspuns, la care cei mici nu s-au gândit până în acea clipă, precum și evaluarea consecințelor diferitelor tipuri de răspunsuri.

Dezvoltarea empatiei la copii ajută de asemenea la gestionarea tulburărilor de comportament iar jocurile de rol prin care cel mic să devină un alt personaj nevinovat și neajutorat îi poate ajuta să priveasca și din cealaltă perspectivă.

Copiii cu atașament securizant față de părinți își reglează mult mai bine reacțiile emoționale și gestionează stresul mai eficient, cu mult mai puține manifestări agresive față de cei din jur. Manifestarea interesului constant față de copil, față de interesele și preferințele lui, împreună cu activitățile plăcute organizate în familie și lipsite de controlul negativ sunt elemente indispensabile din construcția unui atașament securizant față de părinți.

Cei care nu îsi resimt familia ca pe un spațiu de dragoste și acceptare necondiționată ci mai degrabă ca pe un mediu rigid, eșuează în inhibarea reacțiilor agresive.
Orice copil poate fi învățat cu răbdare și înțelegere să gestioneze eficient conflictele în care este implicat. Cu cât părinții reacționează mai agresiv la manifestările lui violente, cu atât acest comportament se va perpetua mai mult. Ei au nevoie doar de îndrumare și alte căi de soluționare a situațiilor care le nasc sentimente negative. Și de timpul și atenția noastră.

De ce dai, măi, copile?!

Este fraza auzită frecvent în locurile de joacă, este strigătul de disperare al părinților care nu înțeleg sursa și sensul agresivității propriilor copii, care consideră că au încercat totul pentru a gestiona aceste manifestări, fără rezultate mulțumitoare.

Tipurile de manifestare a agresivității depind foarte mult atât de vârsta copilului, cât și de gen: băieții se manifestă mai intens și mai des, cu prediclecție spre agresivitatea fizică, pe când fetele aleg mai mult forme indirecte, însă sunt tot reprezentări, diluate, de agresivitate: atacuri verbale, manipulare și șantaj, respingerea altor copii direct sau indirect etc.

Copiii mai mari par mai puțin agresivi comparativ cu cei mai mici, însă în rândul lor crește frecvența gesturilor antisociale, încălcarea regulilor, ceea ce denotă faptul că agresivitatea este în continuare resimțită intern, însă și-a schimbat doar forma de manifestare.

Merită menționată diferentierea ce trebuie făcută între tulburarea de comportament opozant, care incorporează prin definiție o atitudine generală de refuz îndreptat spre adulți (și care este până la urma o specificitate a copilăriei) și comportamentul agresiv, îndreptat spre alte persoane și obiecte, ce include gesturi clare de agresiune.

Familia poate dezvolta motive reale de îngrijorare legate de generalizarea în timp a acestor comportamente numai în clipa în care observă deteriorarea relațiilor sociale cu cei de aceeași vârstă și manifestarea concomitenta în mai multe domenii de viață (școală, familie, cercul de prieteni din cartier și altele).

 

De ce?

Factorii psihologici declanșatori sunt cel mai adesea furia, controlul insuficient al impulsurilor, nivelul de empatie încă nedezvoltat și o imagine de sine neadecvata – supraestimarea propriilor capacități și a gradului de acceptare socială din partea celorlalți.

Influențele familiale care au condus la această situație țin de supravegherea insuficientă din partea părinților, senzația lipsei de suport emoțional din partea lor, competențe educaționale limitate ale părinților, dar mai ales de practicile educaționale greșite din familie. Pentru că din păcate, copiii învață agresivitatea mai ales în cadrul familiei:

  • Permanenta învinovățire, cicălire, criticare, amenințare a copilului este percepută de către acesta tot ca pe o formă de ostilitate. Copilul preia tonul din familie, însă îl adaptează la capacitățile sale și îl exteriorizează în modul propriu;
  • Lipsa de manifestare a simpatiei, a acceptării necondiționate, ci mai degrabă evidențierea aversiunii față de comportamentele zilnice ale copilului;
  • Conflictele părinți – copii, care implică și bruscarea acestora.

Comportamentul agresiv este utilizat de copil și pentru a obține atenția persoanei de lângă el, pentru că în cadrul unui atașament insecurizant, resimte orice tip de atenție drept benefică, fie ea negativă sau pozitivă. Cu alte cuvinte, dacă nu primește atenție pozitivă de la dumneavastra, se va mulțumi și cu cea negativă.

Cei mici vor renunța singuri la aceste manifestări în momentul în care sunt făcuți să înțeleagă că au mai multe de câștigat cu un comportament dezirabil decât cu unul violent, cu condiția să nu fie ignorați în continuare.

 

Cum?

S-a dovedit științific faptul că în situații cu încărcătură emoțională, copiii agresivi utilizează mai puțini stimuli în decodare, caută mai puține clarificari decât cei cu reglaj emoțional mai eficient. Se concentrează pe stimulii provocatori în primul rând, făcând abstracție de alte elemente compensatoare. Educația țintită spre scopul reînvățării competențelor interacționale poate aduce modificări benefice în această arie.

Depresia adolescenților și mariajul părinților

 

Este cunoscut faptul că depresia unui adolescent reprezintă un factor de stres pentru părinții și familia sa, dar se cunosc destul de puține informații despre felul în care depresia adolescentului afectează relațiile dintre membrii familiei sau despre cum relațiile dintre membrii familiei, influențează depresia adolescentului.

Cu toate acestea, a fost observat faptul că atât timp cât adolescentul în depresie se află sub tratament, fie că acesta se realizează prin terapie sau este tratament medicamentos, nu se înregistrează schimbări notabile în ceea ce privește conflictele părinte-copil sau mariajul părinților.  Caracteristicile acestora rămân neschimbate, urmând ca odată cu ieșirea adolescentului de sub tratament să se înregistreze o înrăutățire a relațiilor dintre părinți sau dintre alți membri ai familiei.

Acest lucru se explică prin faptul că în perioada în care adolescentul primește ajutor în lupta cu depresia, părinții ajung să își pună propriile probleme în așteptare. Odată cu sfârșitul tratamentului urmat de adolescent, părinții sunt forțați să se confrunte cu problemele pe care le-au lăsat în umbră în ultima perioadă, iar revederea cu acestea poate să fie copleșitoare și să ducă la numeroase comportamente neadecvate.

În acest sens, este recomandat ca părinții adolescenților depresivi – și în general părinții ai căror copii traversează o perioadă dificilă – să consulte la rândul lor un psihoterapeut care să-i ghideze în rezolvarea problemelor personale sau de cuplu.

Las’, că pe vremea mea…

Nu de puține ori mi-a fost dat să aud, de la părinți și chiar dascăli, atunci când nu mai pot gestiona o situație, că ”pe vremea mea nu era așa…copilul era copil și tebuia să asculte!”.
Dragii mei, nu mai suntem pe vremea noastră! Lumea a evoluat, știința a evoluat și…poate fără să ne dăm seama, copiii noștri au evoluat. Trebuie s-o facem și noi, dacă vrem să ținem pasul cu ei.
”Copilul era copil și trebuia să asculte!” – iată o regulă care nu-și mai are locul în zilele noastre. Un copil supus acestei reguli este un copil care nu-și poate explica emoțiile, un copil care trebuie să tacă și să accepte consecințele chiar dacă nu a greșit cu nimic. Pentru el sentimentul de siguranță nu există , mulți părinți considerând că duritatea este un element important în educație, însă criticile și nemulțumirile nu fac decât să accentueze neîncrederea in sine a copilului.
Acest ”Las’, că pe vremea mea…”susține conceptul englezesc de ”generation gap” – părinții nu acceptă comportamentul copiilor, copiii nu înțeleg atitudinea părinților și, în loc să se creeze o legătură specială între aceștia, se accentuează distanța.
Pe vremea mea…mi-aș fi dorit ca părinții să-și îmbrățișeze mai mult copiii, pentru ca astăzi, ei, să ofere copiilor lor îmbrățișări.
Pe vremea mea… mi-aș fi dorit ca părinții să ofere complimente copiilor, pentru ca astăzi, ei, să spună copiilor ”te iubesc”.
Pe vremea mea… mi-aș fi dorit ca părinții să acorde copiilor toată atenția, pentru ca astăzi, ei, să înțeleagă importanța petrecerii timpului de calitate cu copiii lor.
Pe vremea mea… mi-aș fi dorit ca părinții să nu-și critice copiii, pentru ca astăzi, ei, să-I încurajeze pe copiii lor.
Pe vremea mea… mi-aș fi dorit ca părinții să explice emoțiile trăite copiilor, pentru ca astăzi, ei, să-i înțeleagă pe copiii lor.
Pe vremea mea… mi-aș fi dorit ca părinții să nu-și fi agresat copiii, pentru ca astăzi, ei, să aibă un dialog rațional cu copiii lor.
Pe vremea mea… mi-aș fi dorit ca părinții să nu-i fi pedepsit pe copii, pentru ca astăzi, ei, să le poată explica copiilor lor ce e greșit în anumite comportamente.
Pe vremea mea… mi-aș fi dorit ca părinții să fie prieteni cu copiii, pentru ca astăzi, ei, să aibă o relație bazată pe încredere și respect reciproc cu copiii lor.
Însă vremea mea a trecut… E vremea lor…a copiilor.
Să le oferim libertate de mișcare, de a alege, siguranță, să-i lăsăm să-și câștige independența, să fim atenți la nevoile lor pentru a-i ajuta să vadă și ei care sunt nevoile celorlalți, să le oferim îmbrățișări, să le spunem mai des “te iubesc”, să petrecem timp de calitate cu ei, să-i încurajăm, să-i înțelegem, să avem un dialog rațional cu ei și să le explicăm ce e greșit în unele comportamente ale lor. Să ne concentrăm pe ce au ei bun și nu pe ceea ce vrem să corectăm și, de ce nu, să avem încredere în ei.
Să fim model pentru copii! – ”COPIII ÎNVAȚĂ CEEA CE TRĂIESC” 
Și… așa cum bine spunea Ion Creangă, ”Fie-vă dragi copiii, purtați-vă cu ei bland, învățați-i ce e de folos, fi-ți drepți și-ți vedea că nu-s sălbatici. Schimbați-le des ocupația, jucați-vă cu ei, căci între copii trebuie să fii și tu copil. Nu vă vărsați veninul amărăciunii voastre în sufletul copiilor, că-i păcat…”

AFECȚIUNEA – HRANA EMOȚIONALĂ A COPILULUI

Afecţiunea, conform explicaţiilor din DEX, înseamnă atitudinea de dragoste, prietenie, de ataşament, de iubire pentru cineva.

Ce m-a determinat să abordez acest subiect este tocmai discuţia cu un client care îmi spunea zilele trecute următoarele: „Toată viaţa am tânjit după dragostea tatălui meu. El muncea foarte mult şi nu prea avea timp pentru mine. Mi-am dorit mereu să joc fotbal cu el, să mergem împreună la stadion, să-i simt bătăile inimii atunci când ma îmbrăţişează şi-mi spune că sunt totul pentru el. Acum am un fiu pe care îl iubesc şi nu ştiu cum să-i arat”.

Bobbie Probstei, în „Supa de pui pentru suflet”, îşi aduce aminte că „Atunci când tata vorbea cu mine, întotdeauna începea cu “Ţi-am spus astăzi cât de mult te iubesc?”.

Se poate măsura afecţiunea, poate spune cineva „Gata, îmi ajunge câtă dragoste am primit până acum!”? Suntem fiinţe umane şi toţi avem nevoie de afecţiune. Ne naştem cu nevoia de afecţiune şi devenim dependenţi de aceasta, de atenţie, de imbraţişări si vorbe bune. Cu atât mai mult copilul are nevoie de afecţiune pentru a-şi găsi echilibrul dezvoltării sale.
Se spune că femeile manifestă mai multă afecţiune decăt bărbaţii, de aceea în cuplurile mamă-copil există o relaţie mai strânsă decât în cele tată-copil.

Copilul care creşte intr-o familie în care părinţii îşi arată afecţiune unul celuilalt, va fi un copil echilibrat, care indiferent de problemele pe care le întâmpină, ştie că va găsi acasă înţelegere, sprijin şi vorbe bune care îl vor ajuta să găsească soluţii şi să depăşească cu uşurinţă problemele. Din păcate, în prezent părinţii sunt tot mai prinşi în activităţile profesionale, vin seara târziu şi nu mai au timp şi nici chef să ofere atenţie copiilor, ori dacă stau cu ei se uită la televizor sau se gândesc la alte probleme rămase nerezolvate din timpul zilei, ignorând cererea copilului de a primi atenţie.

Un copil lipsit de afecţiune poate deveni un adult lipsit de respect de sine, pesimist, care va avea dificultăţi în a stabili o relaţie intimă, bazată pe afecţiune şi va acumula frustrări venite din faptul că nu ştie să ceară, îi va fi teamă de un refuz în cazul în care cere afecţiune sau consideră că nu este suficient de bun pentru a fi iubit aşa cum este. Pornind de aici am ajuns la Piramida nevoilor lui Maslow şi am concluzionat următoarele: satisfacerea nevoilor fiziologice nu este suficientă pentru a avea un copil şi, mai târziu un adult sănătos emoţional. Oferindu-i copilului afecţiune îi satisfaci nevoia de siguranţă şi securitate în cadrul familiei, care sunt cruciale pentru el, îl ajuţi să stabilească relaţii cu ceilalţi , să aibă prieteni, să simtă că aparţine unui grup (nevoia de iubire şi apartenenţă). Recunoaşterea venită din partea familiei cât şi respectul de sine creează sentimentul de încredere, competenţă, devenind conştienţi de potenţialul lor personal (nevoia de stimă de sine), putând astfel să-şi satisfacă şi nevoia de autorealizare care stă în vârful piramidei.

Copilul care nu primeşte afecţiune poate deveni hiperactiv, agresiv, violent sau din contră pasiv, nesigur, pline de temeri, el trăgând astfel un semnal de alarmă, acesta fiind modul lui de a-i face atenţi pe părinţii care de cele mai multe ori nu îşi dau seama că acestea pot fi şi simptomele lipsei de afecţiune. Cu cât copilul primeşte mai multă afecţiune, cu atât va arăta mai multă, iar relaţia apropiată, de prietenie pe care o dezvoltă în copilărie cu părinţii se va menţine şi în perioada adolescenţei dar şi mai târziu.

Atunci când un copil îţi arată afecţiune prin gesturi sau cuvinte, reacţionează şi tu la fel, nu îl lăsa să tânjească după dovezile de iubire! În cartea sa „Eu te-am făcut, eu te omor”, Michiela Poenaru spune: „Nu te ţine la distanţă de copilul tău. Ia-ţi copilul de mână, indiferent dacă îi eşti tată sau mamă, îmbrăţişează-l,   dă-i mângâieri şi sărutări părinteşti. Arată-i că îl iubeşti. Apropierea în plan afectiv, care este mai importantă decât toate celelalte, este de fapt hrana sufletească pe care i-o dai copilului tău. Această afecţiune părintească este de fapt totul şi nu poate fi înlocuită de nimic: nici de jucării scumpe, nici de bone ultra-competente, nici de filme de desene animate, nici de vacanţe exotice…de nimic.”

Sunt şi copii care îi pot învăţa pe părinţi să ofere afecţiune.” În primele săptămâni de grădiniţă Mia era retrasă, nu accepta mângâieri, nu suporta să fie ţinută în braţe. De fapt, ea nu ştia să primească afecţiune deoarece nu îi fusese oferita. În timp, Mia a învăţat de la ceilalţi copii, dar şi de la educatoarele care i-au venit mereu în întâmpinare cu braţele deschise şi cuvinte frumoase, că a-ţi manifesta dragostea este un lucru plăcut. Fetiţa şi-a învăţat astfel şi părinţii să-i ofere iubire, îmbrăţişări şi mângâieri.”
Există şi exemplul părinţilor cu situaţie materială care încearca să compenseze lipsa afecţiunii cu bani, cu cadouri, crescând astfel copii materialişti ce nu vor şti sa ofere sau să primească afecţiune, ei măsurând dragostea prin dimensiunea cadoului.

Se vorbeşte tot mai des despre petrecerea timpului de calitate împreună cu copilul. Sunt de acord, cu condiţia ca aceasta să nu însemne 15-20 de minute petrecute cu copilul. Ce îi poţi transmite în atât de puţin timp? Petreceţi timp de calitate, dar cât mai mult posibil, doar cu copilul, fără telefoane, fără televizor, desfăşuraţi activităţi preferate de copil (în casă sau în aer liber), lucruri care îl fac pe copil să simtă că este în centrul atenţiei, că este valoros şi preţuit.

Avem cea mai nobilă meserie de pe pământ – să fim părinţi. Ce poate fi mai frumos şi mai preţios decât să creştem copii încrezători în sine, iubitori, generoşi, puternici, pozitivi, deschişi, optimişti, preocupaţi de realizarea visurilor lor. Şi nu uitaţi: COPIII ÎNVAŢĂ CEEA CE TRĂIESC!
“Copilul e începutul vieţii adultului, mai mult el l-a creat pe adult. Binele şi răul din adult sunt în strânsă legătură de dependenţă cu viaţa copilului în care a crescut. Copilul e omenirea viitoare întreagă, dar e şi rodul nostru.” (Maria Montessori)

Drogurile – provocarea adolescenței?

Adolescența este cel mai frumos capitol din “Cartea vietii”. Acum se leaga cele mai sincere si trainice prietenii, trairile si sentimentele sunt resimtite cu intensitate, dar totodata este si cea mai vulnerabila perioada, adolescentii trezindu-se intr-o lume a maturilor care ii asalteaza cu ispite, oferte, legi sau poveri pe care de multe ori ei nu le pot duce.
Adolescenta este o varsta sensibila si nu este lipsita cu totul de pericole. Adolescentul zilelor noastre este expus la o gama larga de probleme cum ar fi neintelegerile din familie, rezultatele scolare slabe, influenta nefasta a anumitor programe din mass-media si experimentarea drogurilor.
“Totul a inceput cand prietenii din anturajul meu, care consumau etnobotanice, mi-au spus ca voi fi exclusa din grup daca nu o voi face si eu.” Asa isi incepe confesiunea o adolescenta, fosta consumatoare de etnobotanice, care a avut sansa sa faca parte dintr-o familie care si-a dat seama repede ce se intampla cu ea, a sprijinit-o si indrumat-o spre ajutor de specialitate.

Tinerii considera ca a consuma substante legale (etnobotanice) este mai putin periculos. In realitate insa, efectele consumului acestora asupra sanatatii sunt la fel de grave ca ale celor interzise si se produc intr-un timp foarte scurt.

De ce consuma adolescentii droguri?

Adolescenta este varsta la care exista probabilitatea cea mai mare a aparitiei consumului de droguri, data fiind vulnerabilitatea tinerilor la presiunea grupului. Adolescentii consuma droguri din dorinta de a fi acceptati de cei de aceeasi varsta in anturajul lor, au trecut sau trec prin traume generatoare de stres:divortul parintilor, decesul unei persoane dragi, au o stima de sine scazuta (de obicei acesti tineri provin din familii in care parintii au reusit profesional si/sau financiar, dar care din cauza preocuparilor lor neglijeaza relatia afectiva cu copiii lor, iar acestia se simt “abandonati” si speriati ca nu se pot ridica la nivelul asteptarilor parintilor) si astfel vor cauta sa-si satisfaca nevoia de valorizare personala, din curiozitate pentru a vedea cum se simt, dar si pentru ca la aceasta varsta au tendinta spre comportamente extreme, periculoase sau opuse normelor acceptate de societate.

Parintii sunt primii care ar putea sa observe cele mai mici schimbari in comportamentul adolescentului.
Cum iti dai seama ca fiul/fiica ta se drogheaza?
* rezultatele scolare incep sa scada fara motiv, chiuleste sau nu mai merge deloc la scoala cu toate ca pleaca de acasa;
* are schimbari de dispozitie:devine irascibil, nu accepta sa stea de vorba, incepe sa minta si sa aiba secrete sau este trist, retras, obosit;
* dispar bani din casa si nu poate motiva lipsa acestora;
* consumul de droguri duce la scaderea apetitului, privirea este neclara, pupilele se dilata/contracta.
* are prieteni si anturaj noi care nu sunt prezentati familei;
* dezinteres si lipsa planurilor de viitor.

Ce este de facut?

Ca parinti ne dorim ca fiii/fiicele noastre sa nu treaca prin momente dificile, de aceea anticipam toate situatiile si le prezentam copiilor, in fiecare etapa a dezvoltarii lor, invatandu-i cum sa reactioneze. Cu atat mai mult in perioada adolescentei trebuie sa avem o relatie apropiata cu copiii nostri, bazata pe comunicare, incredere, sa le vorbim deschis despre toate pericolele la care pot fi expusi, dar si despre riscurile presupuse de acestea (droguri, tutun, alcool – consumul si efectele lor aupra sanatatii psihice si fizice).
In cazul in care aveti un adolescent consumator de droguri, problema trebuie tratata cu seriozitate dar si cu sensibilitate. Daca tanarul incearca sa va spuna, este clar ca vrea sa fie ajutat, de aceea trebuie sa evitati reactiile emotionale care l-ar putea determina sa nu mai vorbeasca despre acest subiect delicat, sa-l ascultati, sprijiniti si indrumati spre ajutor de specialitate. Aceeasi metoda trebuie adoptata si in cazul in care adolescentul nu spune, dar il suspectati ca ar consuma droguri.

Reabilitarea adolescentilor cu abuz si dependenta de stupefiante
Exista mai multe tipuri de programe adresate adolescentilor care au probleme legate de abuzul si dependenta de droguri. Programele care necesita internarea pacientului intr-un centru specializat sau anumite spitale, sunt bine structurate si supravegheate. Adolescentul este internat intr-un astfel de centru pentru o perioada de 4 saptamani, programul cuprinzand si un tratament de recuperare si incurajare, util in convalescenta adolescentului.

Programele care nu necesita internarea pacientului:
* programul pentru tratamentul zilnic, necesita petrecerea a cel putin 8 ore pe zi in centrul de recuperare;
* programele de “reabilitare in 12 pasi”, sunt recomandate in cazul pacientilor care nu
necesita intenare si tratament intensiv si necesita urmarea atenta a mai multor etape in decursul mai multor saptamani;
*programele de reabilitare ambientala constau in organizarea unor tabere cu diferite
locatii geografice, unde adolescentii pot avea parte de un tratament asemanator oricarui centru de reabilitare specializat. O astfel de experienta il ajuta pe adolescent sa-si controleze furia si sa-si imbunatateasca relatiile cu prietenii si familia.

Alegerea programului de reabilitare se face pentru fiecare adolescent in parte si trebuie sa tina cont de caracteristicile comportamentale, de tipul abuzului si de problemele personale si familiale. De asemenea tratamentul trebuie sa-i ofere adolescentului sansa de a-si continua educatia si de a avea o viata cat se poate de normala. Continuarea studiilor creste increderea in sine si ofera sansa unei realizari in viitor, activitatile scolare trebuie combinate cu cele extrascolare si de asemenea cu psihoterapia de intretinere.

Pe toata perioada tratamentului atat tanarul consumator cat si familia trebuie sa primeasca asistenta psihologica, deoarece exista riscul recaderii (este destul de frecvent si nu trebuie considerat un esec al tratamentului) fiind indicat sa nu treaca singuri prin aceasta perioada dificila, sa fie inclusi in programe de consiliere si terapie suportiva. Terapia de grup ii va ajuta pe parinti sa inteleaga mai bine implicatiile consumului de droguri, sa invete sa-si ajute copilul si sa il fereasca pe acesta de eventualele recidive, ii va ajuta sa stabileasca o relatie apropiata cu adolescentul.
Adolescenta este cel mai frumos capitol din “Cartea vietii”. Sa ii ajutam pe adolescenti sa isi aminteasca astfel despre aceasta!

Ticurile

În 1825 se vorbea pentru prima dată despre o persoană sever afectată de ticuri motorii și verbale. În 1885 urma ca Georges Gilles de la Tourette să descrie alți nouă pacienți cu ticuri ce debutaseră în copilărie, aceștia ajungând să scoată zgomote și cuvinte în mod incontrolabil.

Timpurile actuale ne prezintă ticurile ca pe niște acțiuni motorii sau vocale involuntare, rapide, recurente și nonritmice, în același timp acestea apărând subit și fără un scop anume. Combinația de ticuri verbale și motorii prezente cel puțin un an a primit denumirea de sindromul Tourette. Debutul acestora este în general moderat și cu frecvență redusă având loc între 2 ani și 21 de ani, vârsta medie fiind de aproape 7 ani. Studii recente au demonstrat că 40% dintre copii vor scăpa de ticuri până la vârsta de 18 ani.

Printre factorii care joacă un rol major în apariția și menținerea ticurilor se numără și stresul. Studiile de caz făcute pe această temă demonstrează apariția unei agravări temporare a ticurilor în urma unor evenimente traumatizante cum ar fi doliul sau boala personală.

Majoritatea tulburărilor care implică ticuri, incluzând aici și sindromul Tourette nu necesită o intervenție semnificativă, de cele mai multe ori fiind suficiente reasigurările oferite copilului și familiei, precum și educarea acestora în ceea ce privește afecțiunea. Părinții susțin că și educarea rudelor, profesorilor și publicului este în aceeași măsură de importantă. Cu toate acestea, dacă ticurile sunt dureroase, cauzează inconfort psihologic sau pur și simplu fac viața copilului neplăcută, este necesară o intervenție mai directă. Scopul acesteia nu este eliminarea completă a ticurilor ci diminuarea disconfortului și a sentimentului de rușine ce pot fi simțite de copilul în cauză.

Pe lângă cazurile care necesită tratament medicamentos, părinții și clinicienii ar trebui să sprijine copilul și prin alte moduri, ajutându-l să-și controleze furia și să-și îmbunătățească stima de sine. Este important ca cel mic să înțeleagă că ticurile nu trebuie privite ca niște comportamente voluntare, iar o analogie potrivită în acest sens ar fi clipitul.

Prognosticul nu depinde neapărat de severitatea ticurilor ci și de alți factori cum ar fi nivelul de înțelegere pe care copilul îl primește acasă și la școală, stima de sine a acestuia, abilitățile sale de a face față situației și perspectiva sa asupra vieții.

Intervenția psihologică are în prezent destul de puține tehnici simple ce ar putea să fie utile în afara medicației. Cele mai importante dintre acestea sunt: relaxarea, aceasta odată combinată cu concentrarea pe sarcini plăcute poate contribui la reducerea severității simptomelor; sportul, factor ce ajută la eliberarea energiei acumulate; imageria dirijată, tehnică ce implică atenția susținută și relaxată asupra unor scene imaginare plăcute fără menționarea unor sugestii explicite cu privire la reducerea ticurilor; exersarea ticurilor, fapt ce le poate reduce prin repetarea acestora în mod activ.

 

Onicofagia

Onicofagia sau roaderea unghiilor este un obicei frecvent in randul copiilor, aproximativ 30% din prescolari si 40% din adolescenti isi rod unghiile in mod constant. Incercarile repetate ale parintilor sau chiar ale copiilor de a stopa acest obicei nu dau rezultate imediate daca nu este abordata in primul rand cauza aparitiei acestui comportament de natura compulsiva. Pentru ca onicogafia este doar efectul, iar cauza tine cel mai adesea de sfera psihologica. Acest obicei negativ denota o perturbare a controlului impulsurilor, este cel mai adesea inconstient si se intensifica in momentele de crestere a nivelului de stres.

De ce isi rod copiii unghiile?

In putine cazuri, adopta acest obicei doar pentru a imita un alt copil sau chiar un adult pe care il admira. Dar in majoritatea situatiilor cauza ascunsa tine de anxietate, nervozitate sau frustrare. Absenta unui parinte, temporara sau de lunga durata, alaturi de teama inconstienta a copilului de a nu pierde atentia parintelui ramas, este cel mai frecvent element de origine psihologica a onicofagiei.

Pe un loc secundar se plaseaza un mediu conflictual, neintelegeri intre parinti, asteptari excesive din partea celor din jur (din partea familiei sau provenind din spatiul educational) exprimate verbal prin reprosuri constante la adresa copilului. Acestea ii creeaza o stare de tensiune interioara, de care nu este constient, dar care isi pune amprenta asupra conduitei sale. Roaderea unghiilor il alina si il calmeaza, avand un efect linistitor legat de stadiul oral al dezvoltarii psihologice .

Plictiseala este o alta cauza, un copil cu temperament coleric de exemplu, substimulat in perioadele de inactivitate recurge la acest comportament pentru a-si mentine o stare de alerta confortabila pentru psihicul sau.

Sigmund Freud a considerat ca onicofagia este efectul unei probleme inconstiente de relationare cu mama, fie ca este vorba de o mama care nu satisfice nevoile afective ale copilului, sau de frustrarea provocata de asteptari de orice natura ale mamei la inaltimea carora copilul nu se ridica.

Toate aceste posibile cauze ale roaderii unghiilor ar trebui abordate inainte de a recurge la mijloace coercitive de stopare a obiceiului. Pentru ca anxietatea, frustrarea, stresul vor gasi o alta cale de manifestare.

 

Riscurile implicate

Acest comportament poate dura ani, pana in clipa in care personalitatea copilului este suficient de conturata astfel incat acesta sa nu mai resimta anxietatea la acelasi nivel, sau poate dura o viata intreaga, daca structura psihica este predispusa genetic la tulburari anxioase.

Ingerarea de germeni ascunsi sub unghii este riscul imediat si cel mai evident al onicofagiei, care poate duce la imbolnavirii frecvente.

Roaderea constanta a unghiilor afecteza pe termen lung si smaltul dintilor din fata, crescand riscul de carii in zonele dentare implicate in acest obicei.

Efectul asupra unghiilor este evident dupa o vreme, ele se micsoreaza in timp si pot aparea leziuni.

 

Cum ii oprim?

Pe langa investigarea posibilelor surse de frustrare sau anxietate, la fel deimportant este sa nu ii reprosati copilului acest comportament inconstient, nici nu realizeaza cand duce mana la gura si admonestarile dvs se vor adauga stresului pe care probabil deja il are.

Incercati sa stabiliti cu el un deget pe care sa agreeze ca nu il va roade si recompensati-l cand reuseste sa se abtina. Laudati constant aspectul acelui degetel. In cazul fetitelor, decorate unghia respectivului deget cu oja, slipici, abtibilduri sau alte accesori astfel incat sa fie cat mai incantata de aspectul ei. Cu timpul, adaugati inca un deget pe lista celor pe care trebuie sa le evite si tot asa.

In plan psihologic primul pas este observarea directa a momentelor in care copilul adopta acest comportament. Mai tarziu, in intimitatea familiei voastre, intrebati ce anume a simtit in acele momente, ce trairi i-a provocat clipa respectia, fara sa mentionati motivul pentru care intrebati. Indiferent daca primiti un raspuns cheie sau nu, dezvoltati subiectul si explicati insemnatatea momentului, banal sau nu.

Si astfel abordata, cu delicatete si rabdare fiecare situatie cu potential anxios poate deveni neutra afectiv pentru copil daca este explicata de catre parinti. Ei va aud, chiar daca pare ca nu dau importanta la ceea ce le spuneti, informatiile sunt asimilate.

Daca se intervine din timp, sunt sanse mari ca acest obicei sa nu se perpetueze pana la varsta adulta. Insa daca observati ca prin acest obicei copilul isi provoaca singur durere pe care este si dispus sa o suporte, este cazul sa apelati la un specialist, deoarece inseamna ca anxietatea cu care se confrunta este destul de grava si nu puteti rezolva problema singuri.

 

 

Regresul emoțional

“Am avut câteva luni mai încărcate la birou, de stres intens, în care am stat mult mai puțin timp cu fetița mea de 4 ani. Cănd m-am mai linistit am observat că fetița mea plângea din orice, imi cerea din nou biberonul, olița și refuza să se îmbrace singură precum înainte. Mai mult decât atât, erau momente dese în care prefera să scoată sunete arătând spre obiecte decât să vorbească. Se comporta exact ca un bebelus…”

Vi se pare cunoscută situația de mai sus?

Este vorba despre regresul emoțional/comportamental, care poate apărea cu predilecție în jurul varstei de 4-6 ani, în cazul în care copilul este supus frustrării îndelungate, stresului, trece printr-o schimbare a rutinei de viață și îngrijire sau chiar printr-un un eveniment traumatic. În astfel de momente copiii se simt furiosi, nesiguri sau speriati, coplesiti mai mult la nivel inconstient si simt nevoia sa se intoarca la un nivel inferior care le aducea confort si siguranta emotionala.

Sigmund Freud caracteriza regresul drept un mecanism de aparare inconstient, ce poate aparea atat la adulti cat si la copii, acestia din urma avand mult mai putine unelte psihologice pentru a face fata disconfortului psihic cauzat de neadaptare.

 

Cat dureaza si ce facem?

In cazul in care parintii sesizeaza aceste manifestari devreme si se iau masuri pentru a aduce din nou confortul psihic copilului, regresul dureaza maxim cateva saptamani.

Copiii nu recurg la aceste comportamente intentionat, nu realizeaza ceea ce fac, tocmai de aceea aceste manifestari trebuie ignorate, nu criticate, caci veti trezi culpabilitate si veti agrava situatia. In schimb, este important sa ii laudati atunci cand realizeaza acte comportamentale conforme varstei pe care o au. Nu incercati sa  ii faceti de ras in fata celorlalti pentru asta, nu incercati sa le induceti rusinea, ci cautati cauza, pentru ca observarea acestor comportamente impune o schimbare de atitudine din partea parintilor sau a celor din jurul sau,

Incercati sa va distantati mental de atmosfera de acasa si sa analizati cu atentie ce modificari au survenit in ultima perioada in viata copilului dvs, care i-ar fi putut cauza probleme de adaptare. In cazul in care copilul dvs este comunicativ, intrebati-l cu delicatete si perseverenta despre intamplarile din ultima vreme, emotiile intampinate si cum percepe el evenimentele recente.

Copiii ne reflecta starea emotionala ma mult decat constientizam, lucrati impreuna cu calm la strategii de adaptare la factorii dezadaptativi. Participati cu el la procesul de adaptare, implicati-va activ in situatiile care l-au suparat, dar in acelasi timp acordati-le mai multa atentie si semne fizice de afectiune (imbratisari, atingeri), indiferent de moment.

Dumnevoastra va cunoasteti cel mai bine copilul si veti identifica situatia stresanta prin discutiile cu el, insa daca aceste manifestari continua mai mult de cateva saptamani in ciuda eforturilor depuse, cereti ajutor specializat de la un profesionist.