UN ALTFEL DE PROVOCARE: PARTENERUL ARE UN COPIL DINTR-O ALTĂ RELAȚIE

“Blended family” este un concept folosit pentru a descrie familiile nou formate, în care unul sau ambii parteneri parteneri au trecut printr-un divorț și unde există copii din acele căsătorii încheiate. În societatea actuală, aceste familii nu reprezintă excepția, dimpotrivă.

O căsnicie care aduce cu ea copii dintr-o relație anterioară este sursa multor provocări. Partenerii ar trebui să ia în considerare 3 factori, în momentul în care decid să ofocializeze relația:

  • Aspecte ce țin de sfera economică și de locuință: adulții stabilesc de comun acord unde vor locui și cum vor împărți cheltuielile. De cele mai multe ori, alegerea unei locuințe noi prezintă avantajul de a putea deveni „acasă” pentru familia nou formată.  De asemenea, partenerii trebuie să decidă dacă veniturile vor fi comune sau vor fi ținute separat.  Cuplurile care decid ca banii să fie ținuți “la comun”, declară că au o satisfacție familială mai mare, comparative cu cei care decid să își țină finanțele separat.
  • Discutarea și rezolvarea îngrijorărilor ce țin de căsătoriile anterioare:  Căsătoria nouă poate aduce la suprafață sentimente vechi, răni nevindecate, furie nerazolvată din căsnicia încheiată, atât pentru adulți, cât și pentru copii. De exemplu, aflarea veștii că unul dintre părinți se recăsătorește, poate insemna pentru un copil, pierderea speranței că părinții biologici se vor împăca. Sau un bărbat poate exagera relația cu fosta soție, după ce află că ea se va recăsători, pentru că se simte rănit sau furios.
  • Anticiparea schimbărilor din sfera parentalității: Cuplurile sunt încurajate să discute despre rolul pe care părintele vitreg îl va avea în legătură cu copilul soțului/soției. Chiar dacă au locuit împreună înainte de căsătorie, copiii pot reacționa diferit după căsătorie, pentru că ceea ce până acum era partenerul părintelui, acum primește un rol parental.

CALITATEA MARIAJULUI

În timp ce cuplurile proaspăt căsătorite care nu au copii folosesc primele luni de căsnicie pentru a-și consolida relația, cuplurile care au copii sunt ocupate cu cererile copiilor. Copiii mici, de exemplu pot experimenta sentimente de abandon sau competiție, dacă observă că parintele își dedică mai mult timp partenerului. Adolescenții traversează o perioadă în care sunt mai sensibili decât de obicei în privința exprimării emoțiilor, afectivității și în acceptarea sexualității, de aceea pot fi deranjați de manifestările de afecțiune dintre cei doi parteneri. Este recomandat ca cei doi parteneri să își facă timp unul pentru celălalt, să iasă la întâlniri și să meargă în vacanțe fără copii.

PARENTINGUL în noua familie

Acesta reprezintă cel mai dificil aspect. A forma o famile cu un copil mic poate fi mai ușor decât cu un adolescent, datorită etapelor de dezvoltare. Totuși, adolescenții pot traversa mai ușor perioada de acomodare dacă le este încurajată formarea ientității proprii și a independenței. Cercetările recente arată că preadolescenților (10-14) le poate fi cel mai greu să se adapteze noii familii. Adolescenții cu vârsta peste 15 ani investesc cel mai puțin noua familie, iar copiii sub 10 ani acceptă cu ușurință npul membru, mai ales când acesta este perceput ca fiind o influență pozitivă.

Este recomandat ca părintele vitreg să stabilească o legătură bazată pe respect și prietenie cu copilul parteneri/partenerului și nu una bazată pe impunerea disciplinei. Până când se formează o legătură puternică între cei doi, părintele vitreg se poate rezuma la a monitoriza activitatea copilului și la a-și informa partenerul. Familiile pot implementa o listă cu regulile casei. Acestea pot include, de exemplu : “în acestă casă, toți membrii de respectă” sau “fiecare membru este de acord să își strânga masa”. În acest fel se diminuează raportl de putere dintre copil și părintele vitreg.

Relația părinte vitreg – copil

Înainte de a dori să se implice active în viața copilului vitreg, părintele vitreg trebuie să

Țină cont de genul copilului și de stadiul de dezvoltare socio-emoțională în care se află. Atât fetele cât și băieții preferă afecțiune verbală, laudă, complimente, mai mult decât apopiere fizică, precum îmbrățișările. Pare că băieții acceptă mai ușor decât fetele un tată vitreg.

Provocări în relația copilului cu celălalt părinte

După un divorț, copiii se adaptează mai repede la noua realitate, dacă părintele care a părăsit locuința familiei menține contactul cu ei. Dar, odată ce acest părinte are o alt relație, poate scădea frecvența vizitelor. Studiile arată că aceste vizite se reduc la jumătate după primul an în care se recăsătorește. Cu cât părintele îl vizitează mai puțin, cu atât copilul se simte mai amandonat. Părinții biologici ar trebui să programeze activități la care să participle doar ei si copiii fostului cuplu.

Un aspect important: părinții nu ar trebui să vorbească de rău despre foștii parteneri în fața copiilor, deoarece pot produce o scădere a stimei de sine a copilului și pot pune copilul în ipostaza nedreaptă de a-și apăra celălalt părinte.

Chiar și în cele mai favorabile condiții, poate dura între 2-4 ani pentru ca o familie formată astfel să se adapteze traiului comun. Apelarea la un psiholog poate ajuta ca procesul să se desfășoare mai lin.

Personalitatea de tip psihopat și traumele timpurii

Psihopatia reprezintă un tip de personalitate caracterizată de comportament antisocial, lipsa empatiei, superficialitatea sentimentelor, manipularea celorlalți, grandoare, impulsivitate și lipsa controlului.

Psihopatia, ca și concept, implică o manifestare acută a criminalității. Deși se estimează că mai puțin de 1% din populația generală prezintă acest tip de personalitate, 20% dintre infracțiunile comise cu violență au ca și autori acest tip de persoane. Psihopații comit cele mai versatile infracțiuni, cu o frecvență ridicată și prezintă un risc de 3-4 ori mai mare decât media, de a recidiva în mod violent, ceea ce face ca aceste persoane să fie “costisitoare” pentru societate.

Au fost propuse mai multe explicații pentru apariția acestui tip de personalitate, factorii biologici, sociali, comportamentali și de dezvoltare fiind menționați. Explicațiile din domeniul geneticii argumentează că anormalitățile și deficitul din conexiunile neuronale care au loc în mai multe zone ale creierului, afectează integrarea informațiilor și altfel duce la nereguli în comportament, procesele cognitive, afective și sfera de moralitate.

În ceea ce privește explicațiile ce țin de mediul social, se pare că există o legătură între factorii asociați cu comportamentul antisocial, precum impulsivitatea și victimizarea din perioada copilăriei și dezvoltarea ulterioară a trăsăturilor de personalitate ce țin de psihopatie..

Factorii din imediata apropiere a copilului influențează în mod clar modul în care acesta se dezvoltă. Părinți caracterizați de trăsături antisociale și negativitate sunt printre factorii determinanți care au un impact negativ în dezvoltarea copilului și constituie predictori ai psihopatiei. Mai mult decât atât, o interacțiune slabă între copil și părinți, lipsa căldurii parentale, a suportului și prezența, în schimb a pedepselor inconsistente sunt factori care vulnerabilizează copiii și duc la duritate în exprimarea emoțiilor.

Această duritate emoțională din cazul copiilor este similară cu deficitul afectiv observat în adulții psihopați, acestă disfuncționalitate emoțională fiind condiția fundamentală în stabilirea diagnosticului de psihopatie. Luând în calcul aceste informații, un mediu înconjurător advers, unde este prezentă trauma, poate influența negativ dezvoltarea copilului și îi poate predispune la apariția trăsăturilor de personalitate de tip psihopat.

Cercetările din domeniu au împărțit psihopatia în 2 subcategorii:

Psihopatie primară – cuprinde agresivitatea planificată, grandoare, lipsa afectului.

Psihopatie secundară – cuprinde agresivitate reactivă, impulsivitate și comportament antisocial.

Această distincție este importantă, deoarece dezvoltarea psihopatiei secundare poate fi explicată prin existența experiențelor traumatizante din copilărie.

Trauma este definite ca un răspuns emotional la un eveniment stresant, cum ar fi un atac fizic, abuz sexual sau dezastru natural. Reacțiile pe termen lung pot include emoții care nu pot fi prevăzute, amintiri recurente și relații tensionate. Sindromul de stress posttraumatic este definit ca expunerea la un pericol actual sau o amenințare cu moartea, rănirea gravă sau abuzul sexual. Se are în vedere situația în care aceste fapte sunt experimentate in mod direct, persoana este martoră la ele, află despre un membru al familiei sau un prieten că a trecut prin așa ceva, sau este expus sistematic la una dintre aceste acțiuni.

Totuși, trauma de dezvoltare cuprinde toate experiențele traumatizante din perioada copilăriei și se referă la un eveniment care se întâmplă în mod repetat și care presupune expunerea la violență. Copii sunt în mod special în risc pentru dezvoltarea severă și pe termen lung a unei disfuncționalitășți comportamentale și emoționale din cauza acestei expuneri. Trauma are cele mai puternice efecte în primii 5 ani de viață, pentru că în această perioadă, copiii nu au dezvoltat sistemul emotional, iar expunerea la trauma duce la agresivitate, impulsivitate, disociere, confuzie identitară și contacte interpersonale disfuncționale.

Mai mult decât atât, mediul în care un copil crește, ar trebui să îi permit să-și dezvolte abilități positive și funcționale, precum capacitatea de a avea încredere, autocontrolul și empatia. Toate aceste achiziții pot fi compromise de trauma. Trauma de dezvoltare este asociată cu disfuncționalități comportamentale și afective, asumarea impulsive a riscurilor și problem ăn stabilirea relațiilor interpersonale.

Toate aceste disfuncționalități se regăsesc și în cazul personalităților psihopate, veea ce poate face o legătură cu experiențele traumatizante din copilărie. Mai mult decât atât, un anume tip de trauma, numită “trauma de relație” este de menționat în acest context. Această trauma se întâmplă atunci când victim resimte, pe lângă abuz și un puternic sentiment de trădare, pentru că abuzatorul este o persoană de încredere, părinte, o rudă apropiată, o persoană de care victima depindea sau în care avea încredere. În acest caz, victim poate bloca la nivel inconștient trauma, pentru a păstra relația cu abuzatorul.

Așadar, psihopatia nu poate fi explicate doar prin cauze biologice sau care țin de mediu, relațiile de bază din copilărie putând juca un rol major în apariția acesteia. Cercetările recente arată că 70% dintre persoanele care au acest tip de personalitate au avut traume de atașament în copilărie și la vârsta adultă.

STILURI DE ATAȘAMENT

Potrivit lui Freud, legătura copilului cu mama se datorează nevoii de satisfacere a cerințelor fiziologice, inclusive a libidoului. Bowlby, 40 de ani mai târziu ridică semne de întrebare referitoare la această interpretare și afirmă că nevoia de apropiere a copilului de mama este una primară, de sine stătătoare, diferită de orice alte nevoi primare, bazată pe primirea de hrană emoțională (iubire, tandrețe, încurajare, afecțiune, acceptare).

Datorită muncii lui M. Ainsworth în situația înstrăinării, atașamentul este, de asemenea, conceptualizat în termini de “stil de atașament”, bazat pe comportamentul pe care copil îl adoptă când este separat de părinte.

Noțiunea de „atașament” reflectă relațiile emoționale care afectează gândirea și modelează atașamentul în relațiile intime. Pe baza exeperiențelor pe care le au cu pesoanele de bază, se dezvoltă reprezentări ale sinelui și ale celorlalți și se pun bazele interacțiunilor ce vor fi adoptate in cadrul relațiilor amoroase din viața de adult.

Funcția de bază a a atașamentului este de a facilita apropierea de alte persoane și de a beneficia de un simț al siguranței necesar găsirii de soluții în situații de criză.  Relațiile primare stabilite cu părinții contribuie la obținerea unui simț generalizat al siguranței. Astfel, având o bază de atașament securizant, se crează premisele existenței unui continuum al siguranței în relațiile ulterioare.

Experinețele emoționale pozitive care au baza în copilărie sunt astfel extinse la întreg repertoriul uman de comportament și gândire și asigură dezvoltarea resurselor și facilitează crearea unei imagini de sine positive. Un stil de atașament securizant permite copilului să se simtă sprijinit și iubit de către figuile parentale, potențează emoțiile pozitive, duce la lărgirea orizontului și îmbunătățește reziliența, aptitudinile și abilitățile.

Atunci când persoanele cu atașament securizant au de-a face cu evenimente stresante, nu au tendința de a privi respectivele evenimente ca fiind amenințătoare. Mai mult, aceste persoane vor utiliza strategii adaptative pentru reglarea emoțiilor, cum ar fi reformularea pozitivă a situației și se concentrează mai mult pe experiențele positive.

Atașamentul insecurizant, diferențiat în stilurile “anxios” și “evitant” se creează atunci când copilul nu se simte suficient de iubit și apreciat, pentru a depăși o situașie de criză. Aceste experiențe sunt internalizate în modele de lucru care influențează persoana la nivelul percepțiilor, gândurilor, sentimentelor și comportamentelor.

Atașamentul anxios este cel care duce la o reprezentare negativă a sinelui. Atașamentul anxios reflectă frica de abandon în combinație cu absența suportului emoțional din partea persoanelor importante (parinții, in primul rand sau alte persoane care se ocupă de creșterea copilului). Este acel tip de atașament care face persoana să caute aprobare, să se simtă inferioară în comparație cu alții și să încerce tot timpul să compenseze pentru lipsurile pe care crede că le are.

Atașamentul evitant este pus pe baza reprezentărilor negative atribuite altor persoane. Atașamentul evitant descrie tendința de a simți disconfort intr-o relație icu o figură de atașament, iar persoanele cu scoruri mari la tipul de atașament evitant au tendința de a evita relațiile intime și caută independența. Referitor la asocierile făcute între stilul de atașament și dezvoltarea de sine, avându-se în vedere stilul de atașament anxios, niveluri ridicate ale atașamentului anxios sunt legate de o imagine de sine negativă și un nivel scăzut al stimei de sine.

FACTORI CARE POT INFLUENȚA CALITATEA INTIMITĂȚII LA VÂRSTA ADULTĂ

– INFIDELITATEA –

Infidelitatea este definită ca o violare a „contractului” dintre partenerii unui cuplu referitor la exclusivitate emoțională și/ sau sexuală. Activitatea romantică cu un al doilea partener și o încălcare a exclusivității unui cuplu, ca de exemplu căsnicia, duc la durere profundă, pierderea încrederii, nesiguranță. Mai mult decât atât, infidelitatea este considerată ca fiind un factor de risc pentru pierderea stabilității, performanței și toleranței din cadrul cuplului și este una dintre cele mai des aduse în discuție cauze petru destrămarea unei relații și apariția problemelor de sănătate.

Genul a fost deseori menționat ca având legătură cu infidelitatea, bărbații fiind priviți ca fiind mai susceptibili de a avea o aventură, în comparatie cu femeile. Totuși, având în vedere normele sociale, culturale și agresivitatea referitoare la comportamentul desirabil în privința femeilor, printre care și infidelitatea, este posibil ca acestea să nu recunoască episoadele de acest fel din viața lor, explicând diferența de procente față de bărbați.

Experiențele, aptitudinile, activitatea sexuală și motivația persoanelor diferă la anumite vârste, chiar dacă mediul rămâne același. Comportamentul uman este influențat de către alte persoane și contexte de viață, astfel că . Nu există două persoane care să fi experimentat exact aceleași lucruri,  într-un context de viață identic. Experiențele sexuale premaritale, abuzul sexual în timpul copilăriei, motivația pentru infidelitate, toate pot explica efectul vârstei asupra infidelității.

Factorii psihologici: mai multe mecanisme par să explice asocierea dintre stres, luarea deciziilor neinspirate sub influența stresului, neasumarea răspunderii, creșterea experiențelor emoționale negative, căutarea suportului social și infidelitate. De exemplu, persoanele anxioase și cele care suferă de depresie sunt mai predispose să se angajeze într-o relație extraconjugală, atunci când simt că nu primesc suficient support din partea partenerilor. Inlusiv factorii biologici, precum creșterea nivelului de testosteron au rol în angajarea în comportamente periculoase, precum infidelitatea. Într-o relație asumată, nivelul acestui hormone este redus, ceea ce confirmă ipoteza anterioară.

Trăsăturile de personalitate, care includ stima de sine, responsabilitatea, asumarea deciziilor, au rol important în infidelitate. Totuși, este importantă și personalitatea partenerului celui care alege să aibă o relație extra. Diferențele și interacțiunile dintre partenerii unui cuplu sunt factori determinanți în apariția infidelității. Astfel, scoruri mari pe scala compatibilitățiiși asemănări din punct de vedere al personalității, sunt asocialte cu niveluri ridicate de satisfacție în cuplu și cazuri izolate de infidelitate.

Patternurile disfuncționale care rezultă din neglijare sau abuz de orice fel în timpul copilăriei, mai ales cele care au legătură cu construirea intimității, apropierea emoțională, construirea încrederii în cadrul unei relații romantic, pot duce la infidelitate. Totuși, un parterner care asigură support emotional, poate combate aceste efecte ale unor experiențe traumatizante din timpul copilăriei.

ABUZUL PSIHOLOGIC, COMPONENTĂ A ABUZULUI DOMESTIC

În Europa, una din trei femei (32 %) a suportat un comportament abuziv din punct de vedere psihologic din partea partenerului de viață actual sau anterior.

Violența din cuplu se referă la abuzul la care este supus una dintre cele două persoane angajate într-o relație intimă și există în toate țările, culturile și societățile. Violența din cuplu reprezintă o problemă importantă, iar clarificarea tipologiilor acesteia este necesară pentru a înțelege complexitatea, cauzele și consecințele pe care le produce. Acest tip de violență presupune:

  1. un comportament abuziv, de exercitare a controlului;
  2. abuzul este exercitat în cadrul unei relații intime;
  3. abuzul produce daune fizice, sexuale sau psihologice.

Întrunirea cumulativă a acestor 3 condiții este ceea ce face diferența între violența domestică și violența exercitată împotriva copiilor sau persoanelor vârstnice. Violența domestică poate avea ca agresor atât bărbați cât și femei, fără a avea importanță statutul marital ori dacă relația este de tip heterosexual sau homosexual.

În literatura de specialitate, abuzul este clasificat în funcție de mai multe criterii, unul dintre acestea fiind tipul abuzului. Astfel, există abuz fizic, sexual sau psihologic. În acest articol voi prezenta abuzul psihologic, care NU lasă urme fizice, însă produce pagube la nivel emoțional.

Abuzul psihologic presupune folosirea unor comportamente care au ca scop umilirea și controlarea partenerului în spațiul public sau privat. Exemple ale abuzului psihologic includ jignirile, porecle care defăimează, criticarea constantă a celuilalt, șantajul economic sau electronic, acțiuni care îl fac pe partener să se simtă rușinat, amenințarea cu bătaia, amenințarea cu luarea custodiei copiilor în caz de divorț, monitorizarea și restrângerea libertății de mișcare, restricționarea accesului la prieteni și familie, interzicerea independenței financiare și a accesului la informații, asistență de orice fel (juridică, medicală, psihologică), interzicerea accesului la educație.

Persoanele care au un istoric de viață în care au mai fost în ipostaza de victimă în perioada copilăriei sau la maturitate, dar fără ca acestă violență să fie exercitată de către partener, prezintă un risc mai mare de a fi victimă și a abuzului domestic. De asemenea acele persoane care sunt victime ale abuzului domestic, prezintă un risc mai mare de a fi expuse unor altor situații de abuz, diferit de cel domestic, de exemplu, la locul de muncă.

Abuzul psihologic este deseori însoțit de cel fizic (actul de a împinge partenerul este considerat abuz fizic) și duce la consecințe negative asupra modului de a gândi (de exemplu victima începe să se învinovățească pentru comportamentul abuziv al partenerului), la depresie, abuz de alcool/droguri, tulburări alimentare și apariția gândurilor suicidare, uneori însoțite de încercări de a pune capăt vieții.

Este recomandat ca victimele să încerce să iasă din situația periculoasă încă de la primele manifestări, să povestească prietenilor sau familiei prin ce trec și să se adreseze persoanelor autorizate pentru a obține ajutor specializat.

Consecințe ale implicării tatălui în bunăstarea copilului și a mamei

Implicarea tatălui în dezvoltarea copilului este definită ţinând cont de trei factori majori:

  • Angajament– reprezintă cantitatea de timp pe care tatăl o petrece efectiv cu copilul, de exemplu hrănirea copilului;
  • Accesibilitate– reprezintă timpul în care tatăl este accesibil copilului, dar nu petrece efectiv timp cu acesta, de exemplu găteşte în timp ce copilul se află în altă cameră;
  • Responsabilitatea– reprezintă implicarea indirectă a tatălui în viaţa copilului, de exemplu planuirea inscrierii la creşă.

Implicarea tatălui în creșterea copiilor este asociată cu copii sanatoşi din punct de vedere comportamentental, social, emoţional şi cu rezultate bune la învăţătură. Pe lângă aceste beneficii, implicarea tatălui consecințe pozitive şi asupra partenerelor care suferă de depresie postnatală, în sensul că o mamă care se simte sprijinită de către tatăl copilului are mai puține șanse să dezvolte o tulburare după naștere, cum este depresia post-partum.

Copii care provin din familii în care mama suferă de depresie posnatală sau suferă de depresie severă în primul an de viaţă al copilului, au probleme de ataşament, competenţe de activitate socială reduse şi sunt mai trişti în comparaţie cu copii care provin din familii în care mamele nu au fost afectate de depresie. Implicarea tatălui este cu atât mai importantă, cu cât reduce riscul ca psihopatologia mamelor care suferă de depresie să fie transmisă copilului. În aceste condiţii, în evaluarea acestei tulburări, este important de verificat ca și indicator implicarea tatălui în familiile cu mame care suferă de depresie.

Depresia mamei poate avea un efect invers proporţional cu ataşamentul tată-copil, adică sentimentele negative ale tatălui, ca de exemplu, stresul şi povara resimţite cu privire la depresia partenerei, pot duce la o înstrăinare de familie, inclusiv faţă de copil. Alternativa este ca tatăl să încerce să atenueze efectele depresiei mamei prin ataşament profund faţă de copil.

Perioada de timp relevantă pentru studiu, primul an de viaţă al copilului, a fost aleasă astfel din trei motive: în primul rând, rolul factorilor materni în prezicerea implicării tatălui este mai influent în primul an de viaţă; în al doilea rând, riscul depresiei în rândul mamelor este mai mare în perioada postnatală; în al treilea rând, gradul de implicare al tatălui din primul an oferă indicii asupra implicării acestuia de-a lungul întregii vieţi.

Evaluarea anorexiei nervoase în cazul copiilor și adolescenților

Conform DSM-5 „Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders” , anorexia nervoasă presupune:

  • Refuzul de a se alimenta suficient pentru menţinerea unei greutăţi normale corespunzătoare vârstei şi înălțimii.
  • Frica de a se îngrăşa reflectată în măsurile de menținere unei greutăti mai mici faţă de limita de greutate minimă considerată a fi normală, precum provocarea vomei şi ingestia de laxative şi diuretice nejustificată.
  • Viziunea greşită asupra aspectului fizic demonstrată prin negarea greutăţii neadecvate şi disimularea alimentării.

 

Evaluarea acestei tulburări alimentare presupune întotdeauna o abordare interdisciplinară. Pentru o evaluarea corectă și completă, specialiștii au în vedere obținerea de informații referitoare la: istoria personală, evaluarea modelului de funcționare psihologică, printre care aspecte cognitive, emoțional-afective și comportamentale, analiza istoriei greutății personale, identificarea factorilor de risc, evaluare psihosocială și medicală.

Fiind o tulburarea din sfera celor psihiatrice, debutul terapiei are loc o dată cu interviul inițial de evaluare, care are ca scop principal stabilirea relației terapeutice. Acest tip de relație este esențial pentru succesul terapiei, dacă nu se stabilește de la prima întâlnire, este posibil ca persoana să nu continue tratamentul. Pentru a se asigura stabilirea acestei relații, se recomandă evitarea de către medicul psihiatru/psiholog a criticilor sau confruntării, menținerea unei atitudini empatice, adresarea unor întrebări clare, evitarea presupunerilor referitoare la cauzele care au determinat apariția bolii.

În anorexia nervoasă, tema centrală este imaginea distorsionată a corpului. Acest contruct de imagine corporală implică mai multe elemente, printre care percepția și modul de gîndire. În primul rând, percepția este puternic distorsionată, persoana afectată considerându-se a arăta bine, când în realitate greutatea este periculos de scăzută.

Consecințele lui “Nu mai plânge, ca te las aici”

In cele 3 zile de stat in spital alaturi de fetita mea, am auzit de câteva ori aceasta amenințare, oferită de către părinți copiilor, unii dintre ei mai mici de 5 ani, speriați de locul în care se aflau si de faptul că nu știau ce urmează să li se întâmple.

Plânsul are un rol in reglarea emoțiilor, nu este un lucru rau. Copiii plâng atunci când simt că ceva nu este in regula, cand ii doare ceva, cand sunt speriați sau cand pur si simplu au nevoie sa primească afectiune din partea părintelui. Acea credinta populară “plânge că e răsfățat”, nu exista, mereu exista un motiv pentru care un copil se manifesta astfel.

Teama de abandon este unul dintre factorii care provoacă cele mai multe pagube la nivel emoțional, iar copii, mai ales cei mici, înțeleg doar ceea ce transmit cuvintele, ca vor fi abandonați in cazul in care nu se comporta așa cum vor părinții. In acest moment, autonomia copilului, este afectată, pentru că el se simte condiționat sa se manifeste într-un anumit fel, agreat de către părinte, pentru a nu fi abandonat.

Copiii, la fel ca si adulții, simt cand ceva nu este in regula. In primul rand, reiese că un lucru nu este in ordine, din cauza comportamentului parintilor. Pentru ca părinții sunt speriati si ingrijorati, transmit acest lucru si copiilor. Copilul, care nu are mecanismele de a se proteja dezvoltate, se îndreaptă către părinți pentru a primi susținere, înțelegere și afectiune. In momentul in care copilul, vulnerabil fiind, primește din partea părintelui amenințări de genul celei mentionate mai sus, se va retrage din interacțiunea cu părintele, iar întregul sau sistem de valori va avea de suferit. Copilul, care permanent încearcă să-și mulțumească părintele, se va subestima și pe viitor isi va ascunde emoțiile, pentru a fi pe placul părintelui, pregatindu-se astfel de un eventual abandon.

In loc sa folosiți aceste replici care rănesc copilul, încercați să le explicați, pe înțelesul lor, ce urmează să se întâmple, asigurati-i de întregul dvs sprijin si de faptul că, orice s-ar intampla, le sunteti alaturi.

Tulburările alimentare – ANOREXIA

Anorexia nervoasă este o tulburare alimentară care presupune refuzul de a mânca.

Un trup cât mai subțire, considerat un semn de frumusețe, fac din promovarea dietelor un instrument pentru a obținerea acestui ideal. Cu toate acestea, dietele nu sunt suficiente pentru a explica numeroasele cazuri de anorexie. Această boală face parte din categoria tulburărilor psihologice, iar cunoașterea cauzelor constituie premisa unei terapii de success (află mai multe în următorul meu articol despre intervențiile psihoterapeutice în Anorexie). Deși prevalează cazurile adolescentelor care suferă de această tulburare de alimentație, anorexia este întâlnită și în cazul băieților. Pentru majoritatea pacienților, problemele familiale și experiențele traumatizante cu istoric de agresiune sexuală pot explica apariția anorexiei.

Persoanele care suferă de anorexie nervoasă, 90% femei, au o imagine corporală nerealistă, care le face să se vadă ca având o greutate mai mare decât cea reală, deși, în unele cazuri sunt periculos de slabe. În timpul vieții,un procent cuprins între 0.5%- 3.7% dintre femei vor suferi de anorexie nervoasă. Este a treia cea mai comuna afecțiune printre adolescenți, după obezitate și astm. Cele mai afectate de anorexie sunt categoriile care cuprind tinerele femei, cu vârste cuprinse între 13-14 ani și 18-20 ani. Studiile recente confirmă aceste descoperiri, notând că 95% dintre adolescenții care suferă de anorexie au vârsta cuprinsă între 12 și 25 de ani.

Astfel, anorexia este o tulburare alimentară, declanșată de anumiți factori psihologici, afecțiune foarte comună (95%) printer adolescenți, în special în rândul fetelor.

Pentru a afla mai multe informații despre profilul psihologic al persoanelor predispuse la a dezvolta anorexie nervoasă (în adolescență sau la vârsta adultă), te invit să citești articolul meu de săptămâna viitoare.

Rolul psihologului

Rolul psihoterapeutului este de a acorda suport si de a insoti persoana care are nevoie, pentru aflarea cauzelor care stau la baza declanșării unor trairi ce iau forma, spre exemplu, atacurilor de panică, fobiilor, dependențelor de orice fel, depresiei, anxietatii si care aduc perturbari vietii de zi cu zi. In multe cazuri, aceste simptome au la baza evenimente carora persoana nu le-a putut face față, dar pe care a încercat să le depășească, fără succes.

Momentul în care persoana decide să apeleze la un psiholog este un factor important în reusita terapiei, pentru că implică o asumare a faptului că ceva nu functioneaza așa cum persoana si-ar dori sau ar avea nevoie.

Este foarte important de retinut ca un psihoterapeut nu da sfaturi, rolul său este de a însoți si de a oferi suport clientului, pentru că acesta sa isi gaseasca propriile soluții la dificultatea cu care se confruntă. Cadrul terapeutic este foarte important, se creează de la primele întâlniri si este caracterizat de oferirea sentimentului de acceptare, susținere si nejudecare a niciunui aspect al vietii clientului. Doar in acest cadru clientul se simte liber sa isi exploreze sentimentele si sa gaseasca resursele de care are nevoie.

In cazul copiilor și adolescenților,importanta stabilirii cadrului terapeutic este explicat in primul rand parintilor. Ca si in cazul adulților, confidențialitatea este cea mai importanta. Aceasta presupune ca toate discuțiile purtate cu copilul sau adolescentul raman in interiorul cabinetului, cu excepția cazului în care terapeutul primește acordul copilului/adolescentului de a împărtăși cu părinții anumite parti din aceste dialoguri. Este foarte important de retinut si respectat aceasta regula, pentru ca uneorii parintii cer psihologului detalii despre copil, pe care acesta nu este autorizat sa le ofere.

Succesul terapiei, în cazul copiilor/adolescenților are in componenta si sprijinul oferit de familie pe parcursul acestui demers.

Astfel, rolul psihologului este de a acorda sprijin și suport persoanelor aflate într-un moment de cumpănă și nu de a da sfaturi.