ABUZUL PSIHOLOGIC, COMPONENTĂ A ABUZULUI DOMESTIC

În Europa, una din trei femei (32 %) a suportat un comportament abuziv din punct de vedere psihologic din partea partenerului de viață actual sau anterior.

Violența din cuplu se referă la abuzul la care este supus una dintre cele două persoane angajate într-o relație intimă și există în toate țările, culturile și societățile. Violența din cuplu reprezintă o problemă importantă, iar clarificarea tipologiilor acesteia este necesară pentru a înțelege complexitatea, cauzele și consecințele pe care le produce. Acest tip de violență presupune:

  1. un comportament abuziv, de exercitare a controlului;
  2. abuzul este exercitat în cadrul unei relații intime;
  3. abuzul produce daune fizice, sexuale sau psihologice.

Întrunirea cumulativă a acestor 3 condiții este ceea ce face diferența între violența domestică și violența exercitată împotriva copiilor sau persoanelor vârstnice. Violența domestică poate avea ca agresor atât bărbați cât și femei, fără a avea importanță statutul marital ori dacă relația este de tip heterosexual sau homosexual.

În literatura de specialitate, abuzul este clasificat în funcție de mai multe criterii, unul dintre acestea fiind tipul abuzului. Astfel, există abuz fizic, sexual sau psihologic. În acest articol voi prezenta abuzul psihologic, care NU lasă urme fizice, însă produce pagube la nivel emoțional.

Abuzul psihologic presupune folosirea unor comportamente care au ca scop umilirea și controlarea partenerului în spațiul public sau privat. Exemple ale abuzului psihologic includ jignirile, porecle care defăimează, criticarea constantă a celuilalt, șantajul economic sau electronic, acțiuni care îl fac pe partener să se simtă rușinat, amenințarea cu bătaia, amenințarea cu luarea custodiei copiilor în caz de divorț, monitorizarea și restrângerea libertății de mișcare, restricționarea accesului la prieteni și familie, interzicerea independenței financiare și a accesului la informații, asistență de orice fel (juridică, medicală, psihologică), interzicerea accesului la educație.

Persoanele care au un istoric de viață în care au mai fost în ipostaza de victimă în perioada copilăriei sau la maturitate, dar fără ca acestă violență să fie exercitată de către partener, prezintă un risc mai mare de a fi victimă și a abuzului domestic. De asemenea acele persoane care sunt victime ale abuzului domestic, prezintă un risc mai mare de a fi expuse unor altor situații de abuz, diferit de cel domestic, de exemplu, la locul de muncă.

Abuzul psihologic este deseori însoțit de cel fizic (actul de a împinge partenerul este considerat abuz fizic) și duce la consecințe negative asupra modului de a gândi (de exemplu victima începe să se învinovățească pentru comportamentul abuziv al partenerului), la depresie, abuz de alcool/droguri, tulburări alimentare și apariția gândurilor suicidare, uneori însoțite de încercări de a pune capăt vieții.

Este recomandat ca victimele să încerce să iasă din situația periculoasă încă de la primele manifestări, să povestească prietenilor sau familiei prin ce trec și să se adreseze persoanelor autorizate pentru a obține ajutor specializat.

Consecințe ale implicării tatălui în bunăstarea copilului și a mamei

Implicarea tatălui în dezvoltarea copilului este definită ţinând cont de trei factori majori:

  • Angajament– reprezintă cantitatea de timp pe care tatăl o petrece efectiv cu copilul, de exemplu hrănirea copilului;
  • Accesibilitate– reprezintă timpul în care tatăl este accesibil copilului, dar nu petrece efectiv timp cu acesta, de exemplu găteşte în timp ce copilul se află în altă cameră;
  • Responsabilitatea– reprezintă implicarea indirectă a tatălui în viaţa copilului, de exemplu planuirea inscrierii la creşă.

Implicarea tatălui în creșterea copiilor este asociată cu copii sanatoşi din punct de vedere comportamentental, social, emoţional şi cu rezultate bune la învăţătură. Pe lângă aceste beneficii, implicarea tatălui consecințe pozitive şi asupra partenerelor care suferă de depresie postnatală, în sensul că o mamă care se simte sprijinită de către tatăl copilului are mai puține șanse să dezvolte o tulburare după naștere, cum este depresia post-partum.

Copii care provin din familii în care mama suferă de depresie posnatală sau suferă de depresie severă în primul an de viaţă al copilului, au probleme de ataşament, competenţe de activitate socială reduse şi sunt mai trişti în comparaţie cu copii care provin din familii în care mamele nu au fost afectate de depresie. Implicarea tatălui este cu atât mai importantă, cu cât reduce riscul ca psihopatologia mamelor care suferă de depresie să fie transmisă copilului. În aceste condiţii, în evaluarea acestei tulburări, este important de verificat ca și indicator implicarea tatălui în familiile cu mame care suferă de depresie.

Depresia mamei poate avea un efect invers proporţional cu ataşamentul tată-copil, adică sentimentele negative ale tatălui, ca de exemplu, stresul şi povara resimţite cu privire la depresia partenerei, pot duce la o înstrăinare de familie, inclusiv faţă de copil. Alternativa este ca tatăl să încerce să atenueze efectele depresiei mamei prin ataşament profund faţă de copil.

Perioada de timp relevantă pentru studiu, primul an de viaţă al copilului, a fost aleasă astfel din trei motive: în primul rând, rolul factorilor materni în prezicerea implicării tatălui este mai influent în primul an de viaţă; în al doilea rând, riscul depresiei în rândul mamelor este mai mare în perioada postnatală; în al treilea rând, gradul de implicare al tatălui din primul an oferă indicii asupra implicării acestuia de-a lungul întregii vieţi.

Evaluarea anorexiei nervoase în cazul copiilor și adolescenților

Conform DSM-5 „Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders” , anorexia nervoasă presupune:

  • Refuzul de a se alimenta suficient pentru menţinerea unei greutăţi normale corespunzătoare vârstei şi înălțimii.
  • Frica de a se îngrăşa reflectată în măsurile de menținere unei greutăti mai mici faţă de limita de greutate minimă considerată a fi normală, precum provocarea vomei şi ingestia de laxative şi diuretice nejustificată.
  • Viziunea greşită asupra aspectului fizic demonstrată prin negarea greutăţii neadecvate şi disimularea alimentării.

 

Evaluarea acestei tulburări alimentare presupune întotdeauna o abordare interdisciplinară. Pentru o evaluarea corectă și completă, specialiștii au în vedere obținerea de informații referitoare la: istoria personală, evaluarea modelului de funcționare psihologică, printre care aspecte cognitive, emoțional-afective și comportamentale, analiza istoriei greutății personale, identificarea factorilor de risc, evaluare psihosocială și medicală.

Fiind o tulburarea din sfera celor psihiatrice, debutul terapiei are loc o dată cu interviul inițial de evaluare, care are ca scop principal stabilirea relației terapeutice. Acest tip de relație este esențial pentru succesul terapiei, dacă nu se stabilește de la prima întâlnire, este posibil ca persoana să nu continue tratamentul. Pentru a se asigura stabilirea acestei relații, se recomandă evitarea de către medicul psihiatru/psiholog a criticilor sau confruntării, menținerea unei atitudini empatice, adresarea unor întrebări clare, evitarea presupunerilor referitoare la cauzele care au determinat apariția bolii.

În anorexia nervoasă, tema centrală este imaginea distorsionată a corpului. Acest contruct de imagine corporală implică mai multe elemente, printre care percepția și modul de gîndire. În primul rând, percepția este puternic distorsionată, persoana afectată considerându-se a arăta bine, când în realitate greutatea este periculos de scăzută.

Consecințele lui “Nu mai plânge, ca te las aici”

In cele 3 zile de stat in spital alaturi de fetita mea, am auzit de câteva ori aceasta amenințare, oferită de către părinți copiilor, unii dintre ei mai mici de 5 ani, speriați de locul în care se aflau si de faptul că nu știau ce urmează să li se întâmple.

Plânsul are un rol in reglarea emoțiilor, nu este un lucru rau. Copiii plâng atunci când simt că ceva nu este in regula, cand ii doare ceva, cand sunt speriați sau cand pur si simplu au nevoie sa primească afectiune din partea părintelui. Acea credinta populară “plânge că e răsfățat”, nu exista, mereu exista un motiv pentru care un copil se manifesta astfel.

Teama de abandon este unul dintre factorii care provoacă cele mai multe pagube la nivel emoțional, iar copii, mai ales cei mici, înțeleg doar ceea ce transmit cuvintele, ca vor fi abandonați in cazul in care nu se comporta așa cum vor părinții. In acest moment, autonomia copilului, este afectată, pentru că el se simte condiționat sa se manifeste într-un anumit fel, agreat de către părinte, pentru a nu fi abandonat.

Copiii, la fel ca si adulții, simt cand ceva nu este in regula. In primul rand, reiese că un lucru nu este in ordine, din cauza comportamentului parintilor. Pentru ca părinții sunt speriati si ingrijorati, transmit acest lucru si copiilor. Copilul, care nu are mecanismele de a se proteja dezvoltate, se îndreaptă către părinți pentru a primi susținere, înțelegere și afectiune. In momentul in care copilul, vulnerabil fiind, primește din partea părintelui amenințări de genul celei mentionate mai sus, se va retrage din interacțiunea cu părintele, iar întregul sau sistem de valori va avea de suferit. Copilul, care permanent încearcă să-și mulțumească părintele, se va subestima și pe viitor isi va ascunde emoțiile, pentru a fi pe placul părintelui, pregatindu-se astfel de un eventual abandon.

In loc sa folosiți aceste replici care rănesc copilul, încercați să le explicați, pe înțelesul lor, ce urmează să se întâmple, asigurati-i de întregul dvs sprijin si de faptul că, orice s-ar intampla, le sunteti alaturi.

Tulburările alimentare – ANOREXIA

Anorexia nervoasă este o tulburare alimentară care presupune refuzul de a mânca.

Un trup cât mai subțire, considerat un semn de frumusețe, fac din promovarea dietelor un instrument pentru a obținerea acestui ideal. Cu toate acestea, dietele nu sunt suficiente pentru a explica numeroasele cazuri de anorexie. Această boală face parte din categoria tulburărilor psihologice, iar cunoașterea cauzelor constituie premisa unei terapii de success (află mai multe în următorul meu articol despre intervențiile psihoterapeutice în Anorexie). Deși prevalează cazurile adolescentelor care suferă de această tulburare de alimentație, anorexia este întâlnită și în cazul băieților. Pentru majoritatea pacienților, problemele familiale și experiențele traumatizante cu istoric de agresiune sexuală pot explica apariția anorexiei.

Persoanele care suferă de anorexie nervoasă, 90% femei, au o imagine corporală nerealistă, care le face să se vadă ca având o greutate mai mare decât cea reală, deși, în unele cazuri sunt periculos de slabe. În timpul vieții,un procent cuprins între 0.5%- 3.7% dintre femei vor suferi de anorexie nervoasă. Este a treia cea mai comuna afecțiune printre adolescenți, după obezitate și astm. Cele mai afectate de anorexie sunt categoriile care cuprind tinerele femei, cu vârste cuprinse între 13-14 ani și 18-20 ani. Studiile recente confirmă aceste descoperiri, notând că 95% dintre adolescenții care suferă de anorexie au vârsta cuprinsă între 12 și 25 de ani.

Astfel, anorexia este o tulburare alimentară, declanșată de anumiți factori psihologici, afecțiune foarte comună (95%) printer adolescenți, în special în rândul fetelor.

Pentru a afla mai multe informații despre profilul psihologic al persoanelor predispuse la a dezvolta anorexie nervoasă (în adolescență sau la vârsta adultă), te invit să citești articolul meu de săptămâna viitoare.

Rolul psihologului

Rolul psihoterapeutului este de a acorda suport si de a insoti persoana care are nevoie, pentru aflarea cauzelor care stau la baza declanșării unor trairi ce iau forma, spre exemplu, atacurilor de panică, fobiilor, dependențelor de orice fel, depresiei, anxietatii si care aduc perturbari vietii de zi cu zi. In multe cazuri, aceste simptome au la baza evenimente carora persoana nu le-a putut face față, dar pe care a încercat să le depășească, fără succes.

Momentul în care persoana decide să apeleze la un psiholog este un factor important în reusita terapiei, pentru că implică o asumare a faptului că ceva nu functioneaza așa cum persoana si-ar dori sau ar avea nevoie.

Este foarte important de retinut ca un psihoterapeut nu da sfaturi, rolul său este de a însoți si de a oferi suport clientului, pentru că acesta sa isi gaseasca propriile soluții la dificultatea cu care se confruntă. Cadrul terapeutic este foarte important, se creează de la primele întâlniri si este caracterizat de oferirea sentimentului de acceptare, susținere si nejudecare a niciunui aspect al vietii clientului. Doar in acest cadru clientul se simte liber sa isi exploreze sentimentele si sa gaseasca resursele de care are nevoie.

In cazul copiilor și adolescenților,importanta stabilirii cadrului terapeutic este explicat in primul rand parintilor. Ca si in cazul adulților, confidențialitatea este cea mai importanta. Aceasta presupune ca toate discuțiile purtate cu copilul sau adolescentul raman in interiorul cabinetului, cu excepția cazului în care terapeutul primește acordul copilului/adolescentului de a împărtăși cu părinții anumite parti din aceste dialoguri. Este foarte important de retinut si respectat aceasta regula, pentru ca uneorii parintii cer psihologului detalii despre copil, pe care acesta nu este autorizat sa le ofere.

Succesul terapiei, în cazul copiilor/adolescenților are in componenta si sprijinul oferit de familie pe parcursul acestui demers.

Astfel, rolul psihologului este de a acorda sprijin și suport persoanelor aflate într-un moment de cumpănă și nu de a da sfaturi.

Depresia post-partum

„Baby blues sau starea de tristețe de după naștere, reprezintă o stare psihologică temporară a mamei, care apare imediat după naştere, caracterizată prin schimbări bruşte de dispoziţie, de la plâns fără un motiv aparent la râs, sentimente de nelinişte, singurătate, anxietate, tristeţe. De obicei, dispare de la sine, după aproximativ două săptămâni de la naştere.

Cauzele care pot duce la apariția acestei tristeți pot fi biologice sau psihologice. Printre cauzele biologice se numără actul naşterii, schimbările hormonale care intervin imediat după momentul nașterii, starea de sănătate a copilului, dacă acesta se naște cu probleme, starea mamei va fi influențată în sens negativ.

Cauzele psihologice pot fi cele referitoare la adapterea la rolul de mamă, care o poate face să se simtă depăşită de situaţie, nesigură. Stresul este amplificat și de creșterea nevoilor financiare necesare creșterii unui copil, iar în cazul în care există și alți copii, găsirea unui echilibru pentru creșterea acestora.

Spre deosebire de “baby blues”, depresia post-partum este o tulburare psihică frecvent întâlnită la mame, dar şi la taţi, în primele luni după naştere.

Simptomele includ, tristeţe profundă, senzaţie de gol interior, plâns frecvent, stare prelungită de oboseală, tulbărări de somn, sentimente de furie, iritabilitate, neputinţă, sentimente de eşec personal, anxietate privind bebeluşul sau lipsa de interes pentru acesta.

Unul dintre factori declanșatori ai depresiei post-partum este nașterea, care poate duce la niveluri mari de stres, atunci când este percepută ca fiind una eveniment traumatic. Deși cele mai multe femei care manifestă aceste simptome sunt cele ale căror nașteri au implicat instrumental medical, cezariene de urgență, faptul că mama își simte propria viață sau pe cea a bebeușului în pericol, poate constitui un factor declanșator al depresie post-partum.

În cazul declanșării depresiei, este nevoie de intervenție de specialitate, psihologică și/sau psihiatrică. Depresia nu trece de la sine, spre deosebire de “baby blues”, iar conștientizarea acestei condiții de către membrii familiei mamei care suferă este un factor important în primirea ajutorului și îmbunătățirea stării de sănătate. Depresia afectează în primul rând stima de sine al mamei, care presupune că mama dispune de abilităţile proprii de a avea grijă de copil şi de a-i veni în preîntâmpinarea nevoilor. Depresia duce la dificutăţilor care apar în dezvoltarea relaţiei mamă-copil, în dezvoltarea propriu-zisă a copilului și afectează toți membrii familiei.