Las’, că pe vremea mea…

Nu de puține ori mi-a fost dat să aud, de la părinți și chiar dascăli, atunci când nu mai pot gestiona o situație, că ”pe vremea mea nu era așa…copilul era copil și tebuia să asculte!”.
Dragii mei, nu mai suntem pe vremea noastră! Lumea a evoluat, știința a evoluat și…poate fără să ne dăm seama, copiii noștri au evoluat. Trebuie s-o facem și noi, dacă vrem să ținem pasul cu ei.
”Copilul era copil și trebuia să asculte!” – iată o regulă care nu-și mai are locul în zilele noastre. Un copil supus acestei reguli este un copil care nu-și poate explica emoțiile, un copil care trebuie să tacă și să accepte consecințele chiar dacă nu a greșit cu nimic. Pentru el sentimentul de siguranță nu există , mulți părinți considerând că duritatea este un element important în educație, însă criticile și nemulțumirile nu fac decât să accentueze neîncrederea in sine a copilului.
Acest ”Las’, că pe vremea mea…”susține conceptul englezesc de ”generation gap” – părinții nu acceptă comportamentul copiilor, copiii nu înțeleg atitudinea părinților și, în loc să se creeze o legătură specială între aceștia, se accentuează distanța.
Pe vremea mea…mi-aș fi dorit ca părinții să-și îmbrățișeze mai mult copiii, pentru ca astăzi, ei, să ofere copiilor lor îmbrățișări.
Pe vremea mea… mi-aș fi dorit ca părinții să ofere complimente copiilor, pentru ca astăzi, ei, să spună copiilor ”te iubesc”.
Pe vremea mea… mi-aș fi dorit ca părinții să acorde copiilor toată atenția, pentru ca astăzi, ei, să înțeleagă importanța petrecerii timpului de calitate cu copiii lor.
Pe vremea mea… mi-aș fi dorit ca părinții să nu-și critice copiii, pentru ca astăzi, ei, să-I încurajeze pe copiii lor.
Pe vremea mea… mi-aș fi dorit ca părinții să explice emoțiile trăite copiilor, pentru ca astăzi, ei, să-i înțeleagă pe copiii lor.
Pe vremea mea… mi-aș fi dorit ca părinții să nu-și fi agresat copiii, pentru ca astăzi, ei, să aibă un dialog rațional cu copiii lor.
Pe vremea mea… mi-aș fi dorit ca părinții să nu-i fi pedepsit pe copii, pentru ca astăzi, ei, să le poată explica copiilor lor ce e greșit în anumite comportamente.
Pe vremea mea… mi-aș fi dorit ca părinții să fie prieteni cu copiii, pentru ca astăzi, ei, să aibă o relație bazată pe încredere și respect reciproc cu copiii lor.
Însă vremea mea a trecut… E vremea lor…a copiilor.
Să le oferim libertate de mișcare, de a alege, siguranță, să-i lăsăm să-și câștige independența, să fim atenți la nevoile lor pentru a-i ajuta să vadă și ei care sunt nevoile celorlalți, să le oferim îmbrățișări, să le spunem mai des “te iubesc”, să petrecem timp de calitate cu ei, să-i încurajăm, să-i înțelegem, să avem un dialog rațional cu ei și să le explicăm ce e greșit în unele comportamente ale lor. Să ne concentrăm pe ce au ei bun și nu pe ceea ce vrem să corectăm și, de ce nu, să avem încredere în ei.
Să fim model pentru copii! – ”COPIII ÎNVAȚĂ CEEA CE TRĂIESC” 
Și… așa cum bine spunea Ion Creangă, ”Fie-vă dragi copiii, purtați-vă cu ei bland, învățați-i ce e de folos, fi-ți drepți și-ți vedea că nu-s sălbatici. Schimbați-le des ocupația, jucați-vă cu ei, căci între copii trebuie să fii și tu copil. Nu vă vărsați veninul amărăciunii voastre în sufletul copiilor, că-i păcat…”

AFECȚIUNEA – HRANA EMOȚIONALĂ A COPILULUI

Afecţiunea, conform explicaţiilor din DEX, înseamnă atitudinea de dragoste, prietenie, de ataşament, de iubire pentru cineva.

Ce m-a determinat să abordez acest subiect este tocmai discuţia cu un client care îmi spunea zilele trecute următoarele: „Toată viaţa am tânjit după dragostea tatălui meu. El muncea foarte mult şi nu prea avea timp pentru mine. Mi-am dorit mereu să joc fotbal cu el, să mergem împreună la stadion, să-i simt bătăile inimii atunci când ma îmbrăţişează şi-mi spune că sunt totul pentru el. Acum am un fiu pe care îl iubesc şi nu ştiu cum să-i arat”.

Bobbie Probstei, în „Supa de pui pentru suflet”, îşi aduce aminte că „Atunci când tata vorbea cu mine, întotdeauna începea cu “Ţi-am spus astăzi cât de mult te iubesc?”.

Se poate măsura afecţiunea, poate spune cineva „Gata, îmi ajunge câtă dragoste am primit până acum!”? Suntem fiinţe umane şi toţi avem nevoie de afecţiune. Ne naştem cu nevoia de afecţiune şi devenim dependenţi de aceasta, de atenţie, de imbraţişări si vorbe bune. Cu atât mai mult copilul are nevoie de afecţiune pentru a-şi găsi echilibrul dezvoltării sale.
Se spune că femeile manifestă mai multă afecţiune decăt bărbaţii, de aceea în cuplurile mamă-copil există o relaţie mai strânsă decât în cele tată-copil.

Copilul care creşte intr-o familie în care părinţii îşi arată afecţiune unul celuilalt, va fi un copil echilibrat, care indiferent de problemele pe care le întâmpină, ştie că va găsi acasă înţelegere, sprijin şi vorbe bune care îl vor ajuta să găsească soluţii şi să depăşească cu uşurinţă problemele. Din păcate, în prezent părinţii sunt tot mai prinşi în activităţile profesionale, vin seara târziu şi nu mai au timp şi nici chef să ofere atenţie copiilor, ori dacă stau cu ei se uită la televizor sau se gândesc la alte probleme rămase nerezolvate din timpul zilei, ignorând cererea copilului de a primi atenţie.

Un copil lipsit de afecţiune poate deveni un adult lipsit de respect de sine, pesimist, care va avea dificultăţi în a stabili o relaţie intimă, bazată pe afecţiune şi va acumula frustrări venite din faptul că nu ştie să ceară, îi va fi teamă de un refuz în cazul în care cere afecţiune sau consideră că nu este suficient de bun pentru a fi iubit aşa cum este. Pornind de aici am ajuns la Piramida nevoilor lui Maslow şi am concluzionat următoarele: satisfacerea nevoilor fiziologice nu este suficientă pentru a avea un copil şi, mai târziu un adult sănătos emoţional. Oferindu-i copilului afecţiune îi satisfaci nevoia de siguranţă şi securitate în cadrul familiei, care sunt cruciale pentru el, îl ajuţi să stabilească relaţii cu ceilalţi , să aibă prieteni, să simtă că aparţine unui grup (nevoia de iubire şi apartenenţă). Recunoaşterea venită din partea familiei cât şi respectul de sine creează sentimentul de încredere, competenţă, devenind conştienţi de potenţialul lor personal (nevoia de stimă de sine), putând astfel să-şi satisfacă şi nevoia de autorealizare care stă în vârful piramidei.

Copilul care nu primeşte afecţiune poate deveni hiperactiv, agresiv, violent sau din contră pasiv, nesigur, pline de temeri, el trăgând astfel un semnal de alarmă, acesta fiind modul lui de a-i face atenţi pe părinţii care de cele mai multe ori nu îşi dau seama că acestea pot fi şi simptomele lipsei de afecţiune. Cu cât copilul primeşte mai multă afecţiune, cu atât va arăta mai multă, iar relaţia apropiată, de prietenie pe care o dezvoltă în copilărie cu părinţii se va menţine şi în perioada adolescenţei dar şi mai târziu.

Atunci când un copil îţi arată afecţiune prin gesturi sau cuvinte, reacţionează şi tu la fel, nu îl lăsa să tânjească după dovezile de iubire! În cartea sa „Eu te-am făcut, eu te omor”, Michiela Poenaru spune: „Nu te ţine la distanţă de copilul tău. Ia-ţi copilul de mână, indiferent dacă îi eşti tată sau mamă, îmbrăţişează-l,   dă-i mângâieri şi sărutări părinteşti. Arată-i că îl iubeşti. Apropierea în plan afectiv, care este mai importantă decât toate celelalte, este de fapt hrana sufletească pe care i-o dai copilului tău. Această afecţiune părintească este de fapt totul şi nu poate fi înlocuită de nimic: nici de jucării scumpe, nici de bone ultra-competente, nici de filme de desene animate, nici de vacanţe exotice…de nimic.”

Sunt şi copii care îi pot învăţa pe părinţi să ofere afecţiune.” În primele săptămâni de grădiniţă Mia era retrasă, nu accepta mângâieri, nu suporta să fie ţinută în braţe. De fapt, ea nu ştia să primească afecţiune deoarece nu îi fusese oferita. În timp, Mia a învăţat de la ceilalţi copii, dar şi de la educatoarele care i-au venit mereu în întâmpinare cu braţele deschise şi cuvinte frumoase, că a-ţi manifesta dragostea este un lucru plăcut. Fetiţa şi-a învăţat astfel şi părinţii să-i ofere iubire, îmbrăţişări şi mângâieri.”
Există şi exemplul părinţilor cu situaţie materială care încearca să compenseze lipsa afecţiunii cu bani, cu cadouri, crescând astfel copii materialişti ce nu vor şti sa ofere sau să primească afecţiune, ei măsurând dragostea prin dimensiunea cadoului.

Se vorbeşte tot mai des despre petrecerea timpului de calitate împreună cu copilul. Sunt de acord, cu condiţia ca aceasta să nu însemne 15-20 de minute petrecute cu copilul. Ce îi poţi transmite în atât de puţin timp? Petreceţi timp de calitate, dar cât mai mult posibil, doar cu copilul, fără telefoane, fără televizor, desfăşuraţi activităţi preferate de copil (în casă sau în aer liber), lucruri care îl fac pe copil să simtă că este în centrul atenţiei, că este valoros şi preţuit.

Avem cea mai nobilă meserie de pe pământ – să fim părinţi. Ce poate fi mai frumos şi mai preţios decât să creştem copii încrezători în sine, iubitori, generoşi, puternici, pozitivi, deschişi, optimişti, preocupaţi de realizarea visurilor lor. Şi nu uitaţi: COPIII ÎNVAŢĂ CEEA CE TRĂIESC!
“Copilul e începutul vieţii adultului, mai mult el l-a creat pe adult. Binele şi răul din adult sunt în strânsă legătură de dependenţă cu viaţa copilului în care a crescut. Copilul e omenirea viitoare întreagă, dar e şi rodul nostru.” (Maria Montessori)

Drogurile – provocarea adolescenței?

Adolescența este cel mai frumos capitol din “Cartea vietii”. Acum se leaga cele mai sincere si trainice prietenii, trairile si sentimentele sunt resimtite cu intensitate, dar totodata este si cea mai vulnerabila perioada, adolescentii trezindu-se intr-o lume a maturilor care ii asalteaza cu ispite, oferte, legi sau poveri pe care de multe ori ei nu le pot duce.
Adolescenta este o varsta sensibila si nu este lipsita cu totul de pericole. Adolescentul zilelor noastre este expus la o gama larga de probleme cum ar fi neintelegerile din familie, rezultatele scolare slabe, influenta nefasta a anumitor programe din mass-media si experimentarea drogurilor.
“Totul a inceput cand prietenii din anturajul meu, care consumau etnobotanice, mi-au spus ca voi fi exclusa din grup daca nu o voi face si eu.” Asa isi incepe confesiunea o adolescenta, fosta consumatoare de etnobotanice, care a avut sansa sa faca parte dintr-o familie care si-a dat seama repede ce se intampla cu ea, a sprijinit-o si indrumat-o spre ajutor de specialitate.

Tinerii considera ca a consuma substante legale (etnobotanice) este mai putin periculos. In realitate insa, efectele consumului acestora asupra sanatatii sunt la fel de grave ca ale celor interzise si se produc intr-un timp foarte scurt.

De ce consuma adolescentii droguri?

Adolescenta este varsta la care exista probabilitatea cea mai mare a aparitiei consumului de droguri, data fiind vulnerabilitatea tinerilor la presiunea grupului. Adolescentii consuma droguri din dorinta de a fi acceptati de cei de aceeasi varsta in anturajul lor, au trecut sau trec prin traume generatoare de stres:divortul parintilor, decesul unei persoane dragi, au o stima de sine scazuta (de obicei acesti tineri provin din familii in care parintii au reusit profesional si/sau financiar, dar care din cauza preocuparilor lor neglijeaza relatia afectiva cu copiii lor, iar acestia se simt “abandonati” si speriati ca nu se pot ridica la nivelul asteptarilor parintilor) si astfel vor cauta sa-si satisfaca nevoia de valorizare personala, din curiozitate pentru a vedea cum se simt, dar si pentru ca la aceasta varsta au tendinta spre comportamente extreme, periculoase sau opuse normelor acceptate de societate.

Parintii sunt primii care ar putea sa observe cele mai mici schimbari in comportamentul adolescentului.
Cum iti dai seama ca fiul/fiica ta se drogheaza?
* rezultatele scolare incep sa scada fara motiv, chiuleste sau nu mai merge deloc la scoala cu toate ca pleaca de acasa;
* are schimbari de dispozitie:devine irascibil, nu accepta sa stea de vorba, incepe sa minta si sa aiba secrete sau este trist, retras, obosit;
* dispar bani din casa si nu poate motiva lipsa acestora;
* consumul de droguri duce la scaderea apetitului, privirea este neclara, pupilele se dilata/contracta.
* are prieteni si anturaj noi care nu sunt prezentati familei;
* dezinteres si lipsa planurilor de viitor.

Ce este de facut?

Ca parinti ne dorim ca fiii/fiicele noastre sa nu treaca prin momente dificile, de aceea anticipam toate situatiile si le prezentam copiilor, in fiecare etapa a dezvoltarii lor, invatandu-i cum sa reactioneze. Cu atat mai mult in perioada adolescentei trebuie sa avem o relatie apropiata cu copiii nostri, bazata pe comunicare, incredere, sa le vorbim deschis despre toate pericolele la care pot fi expusi, dar si despre riscurile presupuse de acestea (droguri, tutun, alcool – consumul si efectele lor aupra sanatatii psihice si fizice).
In cazul in care aveti un adolescent consumator de droguri, problema trebuie tratata cu seriozitate dar si cu sensibilitate. Daca tanarul incearca sa va spuna, este clar ca vrea sa fie ajutat, de aceea trebuie sa evitati reactiile emotionale care l-ar putea determina sa nu mai vorbeasca despre acest subiect delicat, sa-l ascultati, sprijiniti si indrumati spre ajutor de specialitate. Aceeasi metoda trebuie adoptata si in cazul in care adolescentul nu spune, dar il suspectati ca ar consuma droguri.

Reabilitarea adolescentilor cu abuz si dependenta de stupefiante
Exista mai multe tipuri de programe adresate adolescentilor care au probleme legate de abuzul si dependenta de droguri. Programele care necesita internarea pacientului intr-un centru specializat sau anumite spitale, sunt bine structurate si supravegheate. Adolescentul este internat intr-un astfel de centru pentru o perioada de 4 saptamani, programul cuprinzand si un tratament de recuperare si incurajare, util in convalescenta adolescentului.

Programele care nu necesita internarea pacientului:
* programul pentru tratamentul zilnic, necesita petrecerea a cel putin 8 ore pe zi in centrul de recuperare;
* programele de “reabilitare in 12 pasi”, sunt recomandate in cazul pacientilor care nu
necesita intenare si tratament intensiv si necesita urmarea atenta a mai multor etape in decursul mai multor saptamani;
*programele de reabilitare ambientala constau in organizarea unor tabere cu diferite
locatii geografice, unde adolescentii pot avea parte de un tratament asemanator oricarui centru de reabilitare specializat. O astfel de experienta il ajuta pe adolescent sa-si controleze furia si sa-si imbunatateasca relatiile cu prietenii si familia.

Alegerea programului de reabilitare se face pentru fiecare adolescent in parte si trebuie sa tina cont de caracteristicile comportamentale, de tipul abuzului si de problemele personale si familiale. De asemenea tratamentul trebuie sa-i ofere adolescentului sansa de a-si continua educatia si de a avea o viata cat se poate de normala. Continuarea studiilor creste increderea in sine si ofera sansa unei realizari in viitor, activitatile scolare trebuie combinate cu cele extrascolare si de asemenea cu psihoterapia de intretinere.

Pe toata perioada tratamentului atat tanarul consumator cat si familia trebuie sa primeasca asistenta psihologica, deoarece exista riscul recaderii (este destul de frecvent si nu trebuie considerat un esec al tratamentului) fiind indicat sa nu treaca singuri prin aceasta perioada dificila, sa fie inclusi in programe de consiliere si terapie suportiva. Terapia de grup ii va ajuta pe parinti sa inteleaga mai bine implicatiile consumului de droguri, sa invete sa-si ajute copilul si sa il fereasca pe acesta de eventualele recidive, ii va ajuta sa stabileasca o relatie apropiata cu adolescentul.
Adolescenta este cel mai frumos capitol din “Cartea vietii”. Sa ii ajutam pe adolescenti sa isi aminteasca astfel despre aceasta!