Copilul cu tendinte de agresivitate

Copilul care se opune cu vechementa incearca sa atraga atentia spre ceva. Dar oare spre ce? Vrea sa se faca auzit, simitit si inteles. De multe ori copii nestiind cum sa-si inteleaga emotiile dificile, cum sa traiasca cu ele si cum sa le exprime tind sa devina agitati, nervosi. Nu fac acest lucru pentru a-i irita pe parinti sau pe ceilalti. Acesti copii au nevoie sa-si poata verbaliza emotiile, trairile si sa le poata da un sens.

Parintele trebuie sa-l sustin pe copil, sa-i fie alaturi si sa-l incurajeze sa vorbeasca despre ceea ce simte si gandeste. De asemenea, parintele il poate incuraja pe copil sa discute despre temerile pe care le are, despre nemultumiri si de asemenea despre interesele si dorintele pe care le are. 

De asemenea, atunci cand copilul are momente de agresivitate sau de furie este fara doar si poate o perioada in care el trece printr-o dificultate emotionala. In aceasta perioada copilul trebuie ajutat sa-si poata metaboliza emotiile si sa le poate intelege. Copilul nu trebuie blamat sau criticat. Parintele ii poate explica de ce un comportament agresiv nu este solutia si ce ar putea sa faca si cum ar putea sa procedeze diferit.

Parintele poate apela si la ajutor specializat, la o consiliere psiholigica. Impreuna cu psihologul copilul poate sa lucreze cu emotiile puternice ale acestuia si-l poate ajuta si sustine in demersul terapeutic.

Ce poate face parintele?

  • Sa vorbeasca deschis cu copilul despre problemele pe care le are acesta in prezent.
  • Sa-l asculte fara sa-l judece.
  • Sa-i explice cum ar putea sa faca fata in anumite situatii.
  • Sa-l linisteasca si sa ii fie aproape atunci cand ii este greu.
  • Sa nu-l critice.

In acelasi timp parintele poate sa-i spuna copilului: “Inteleg ca iti este greu/ dificil. Daca vrei putem sa discutam despre asta acum sau mai tarziu?”, “Poti sa-mi povestesti despre ce te nelinisteste. Poti vorbi oricand cu mine. “

Dificultati in cuplu dupa aparitia copilului

Atunci cand apare un copil, echilibrul cupului se poate destabiliza. De multe ori, intr-o varietate de situatii partenerul de cuplu se simte exclus si considera ca partenenera sa nu ii mai acorda aceeasi atentie ca inainte. Aceste schimbari trebuiesc discutate in mod deschis de catre partenerii cupului. Este de dorit ca cei doi sa-si spuna supararile, grijile si dorintele.

Daca partenerii nu-si comunica dorintele si nevoile si ceea ce ii deranjeaza acest lucru poate conduce la acumularea unui grad mare de frustrare.

Atunci cand frustrarea atinge cote maxile partenerii incep sa-si reproseze unul altuia tot ce ii nemultumeste. Cand se petrece acest lucru, cei doi nu mai reusesc sa comunice, iar acest lucru produce doar durere, furie si sentimentul de culpabilitate.

Este de dorit ca in fiecare zi partenerii sa-si vorbeasca deschis despre ce i-a nemultumit in acea zi, folosind formultari precum “Eu m-am simtit…”, “Pe mine m-a deranjat…” Astfel, in acest sens nici celalat partener nu se mai simte atacat si poate sa inteleaga cum s-a simtit celalalt. Se poate recurge si la a scrie pe o hartie nemultumirile daca nu se simt pregatiti sa exprime verbal.

In cursul saptamanii partenerii pot sa scrie biletele pe care sa noteze ce le-a placut si ce nu le-a placut la partener, iar in weekend pot sa discute despre aceste aspecte. In acest sens, exercitiul poate ajuta la scaderea tensiunii in cuplu.

Dinamica cuplului se afla in schimbare dupa aparitia copilului, iar acest lucru poate duce la disensiuni reale. Daca ambii parteneri comunica in mod deschis acest lucru poate ajuta la o reechilibrare mai rapida sim ai buna in cadrul cupului. Cu toate acestea, procesul nu trebuie grabit, fiecare cuplu avand propriul ritm de adaptare la nou viata. Nu doar de partener in cadrul cuplului si la cea de parinte.

Deseori partnerii experimentand situatii noi, stres, oboseala dupa aparitia copilului nu mai sunt la fel de disponibili sa inteleaga ce simte celalalt. Cei doi se refugiaza intr-o carapace greu de patrauns, dar cu timpul, cu sustinere si cu dorinta de a fi unul cu celalalt, adaptandu-se in mod progresiv la noua dinamica pot sa invete sa construiasca impreuna. Cei doi nu sunt rivali, nu se afla intr-o lupta de putere, ci doresc doar sa fie vazuti si auziti.

Cum spunem nu copilului?

De foarte multe ori parinții ajung în imposibilitatea de a le mai face față copiilor atunci când aceștia cer ceva. Părinții nu știu cum să-și mai liniștească copii și cum să-i facă să înțeleagă că un NU înseamnă NU.

Atunci când părintele decide să-i spună nu copilului trebuie să fie ferm, dar răbdător cu copilul, să-i explice, de ce acum este NU. Pentru un copil căruia nu i s-a spus niciodată NU, este foarte greu de digerat și de înțeles de ce acum este NU.

Există și momente în care copiii pot cere anumite lucruri nu neapăarat că vor acele obiecte în mod real, ci pentru că simt nevoia de atenție, simt nevoia să fie băgați în seamă, să știe că le sunt acceptate sentimentele și dorințele.

De asemenea, trebuie avut grijă pe ce ton vorbim cu copilul când îi spunem nu, trebuie să vedem și să facem diferența între nevoile de bază ( hrană, odihnă etc.) și nevoi secundare ( jocuri pe calculator etc.).

Părintele trebuie să fie foarte atent, deoarece atunci când îi promite copilului că-i va lua un lucru, încercând să-l pacălească pe copil, acesta nu uita, iar de cele mai multe ori acest comportament poate duce la o scădere a încrederii din partea copilului în părinte.

Este bine ca părintele să-i promită copilului ceea ce este posibil realizabil, fără să-l ia pe ocolite pe copil, de cele mai multe ori copii simt dacă este vorba despre un nu sau un da, dar atunci când copilul este mai mic îi este dificil să facă această diferența. Atunci când este un da, dar de fapt este un nu, cel mic se poate învinovăți pe sine, se poate simți descurajat, poate crede că nu este suficient de bun, câteodată unii copii chiar pot crede că părinții nu îi iubesc îndeajuns.

Este bine să-i explicăm copilului, să vorbim deschis cu el și să fim sinceri atunci când nu putem să cumpărăm un anumit lucru într-un anumit moment, aceste lucruri vor ajuta să nu pună presiune în relația părinte copil.

Este de precizat faptul că amândoi părinții trebuie să fie consecvenți în decizia luată. Dacă mama îi spune copilului nu, dar tatăl îi va spune da, și nu numai la obiecte materiale, acest lucru îi va produce confuzie celui mic, ceea ce poate duce și la o scădere a autorității parentale în cazul unuia dintre părinți. Important este să vorbim și cu tatăl copilului și să cădem de acord asupra unui lucru ce ține de copil

Adaptarea la gradinita

Pentru marea majoritate a parintilor intrarea in colectivitate a celui mic este un moment de maximă tensiune. Multi parinti sunt tematori cu privire la aceasta noua perioada, care vine cu emotii si cu teama de un nou inceput.

Aceasta intrare in colectivitate nu este dificila doar pentru parinti, ci si pentru cel mic, care se afla acum pus in fata unui mediu total necunoscut pentru el. Parintii isi pun o gramada de intrebari despre modul in care vor reusi sa-l faca pe cel mic sa se simta bine in noul mediu.

Este de preferat sa se vorbeasca deschis cu copilul chiar inainte de a incepe gradinita, deoarece aceasta pregatire il ajuta pe copil sa traverseze mai usor noua experienta. Universul copilului se mareste, iar parintii trebuie sa insoteasca copilul in aceasta explorare de nestavilit a celui mic.

Ce ii pot spune parintii copilului despre ce va urma:

  • Mami si tati te vor duce la gradinita si vor veni sa te ia;
  • Si noi am mers la gradinita;
  • Gradinita este un loc in care inveti lucruri noi, cunosti si te poti juca cu alti copii;
  • O sa fie frumos, o sa afli multe lucruri de la doamna educatoare;
  • Suntem langa tine, ne poti spune tot ce simti;
  • Intelegem ca este o schimbare pentru tine;

 

Copilul in primii ani de viata, pana la intrarea la gradinita isi petrece timpul cu parintii si cu bunicii. Acum vine pentru el o noua etapa. Acum copilul creste, devine autonom pentru varsta pe care o are. Aceasta crestere a celui mic poate să fie traversata cu greu de catre parinti.

Acum copilul se va intalni cu un nou set de reguli care sunt stabilitate la gradinita, iar la inceput unele lucruri pot sa fie dificile pentru el, mai ales ca in acest moment parintii nu mai sunt langa el. Copilul acum va invata treptat sa se adapteze la noul mediu si la noile cerinte, va invata sa isi gestioneze trairile adecvat in cadrul grupului de copii.

Este important pentru copil sa fie incurajat de catre parinti in aceasta perioada, sa stie ca parintii lui il sustin si ca ii sunt intelese si acceptate sentimentele, emotiile si nevoile.

Partener și tată

Atunci când partenera sa este însărcinată, bărbatul trece și el printr-o multitudine de stări, neliniști, poate să apară chiar și sentimentul de neputință, temere. Bărbatul care va deveni tată este acum pus într-o situație nouă de la care nu știe ce să se aștepte. Chiar dacă este un copil dorit, viitorul tată se confruntă și el la fel ca și mama, cu o sumedenie de neliniști, dar de cele mai multe ori barbații își reprimă aceste neliniști, deoarece consideră că altfel vor fi percepuți ca fiind slabi.

Acum bărbatul nu mai este doar partener de cuplu, el este și viitor tată, el nu mai este doar iubitul parteneri sale, este acum și tatăl copilului partenerei sale.  Aceste două roluri cu care bărbatul trebuie să jongleze îi pot da bătăi de cap, neștiind cum ar trebui sa abordeze noua situație.

De asemenea, mulți bărbați nu știu ce așteptări au partenerele lor despre modul în care și-ar dori ca ei să fie tați pentru copii lor. Aceste amănunte despre modul în care tatăl urmează să se implice în îngrijirea copilului care este pe drum, precum și după ce acesta se mărește și are alte nevoi de cele mai multe ori nu îi sunt clare bărbatului. Mama este cea care are cea mai mare grijă de copil, deoarece în cele mai multe situații din teamă, de frică că nu se vor descurca, bărbații nu sunt implicați mai mult în acest nou proces cu copilul lor.

Femeia are o conexiune puternică și înțelege mai repede nevoile pe care bebelușul le are deoarece, acesta a stat 9 luni în pâncele ei, luni în care a învățat despre și în contact cu bebelușul.

Cei mai mulți tați au senzația că partenerele lor după nașterea copilului au devenit mame și atât, de ei nu mai au grijă și nu mai au aceleași momente de intimitate ca în trecut, putând să apară chiar și o anumită doză de gelozie față de copil.

Pe măsură ce copilul care a venit pe lume crește, cei mai mulți bărbați simt că pierd și mai mult controlul asupra familiei lor, simt că nu își mai găsesc locul și nu știu care mai este poziția lor în acestă familie.

“ A dobândi o poziție clară, independentă față de soția ta nu înseamnă să te înarmezi, ca soți și tată, pentru un război în familie, în care unul învinge și unul pierde, ci îți cere să ai capacitatea de a stabili o relație cu copilul tău, ăn care copilul te acceptă firesc ca autoritate care îl îngrijește. Vei atinge acest obiectiv cel mai rapid dacă tu și copilul petreceți mai mult timp împreună”. Psih. Jesper Juul ( Carte: „Partener si tată”)

Copilul autonom

Până la vârsta de un an copilul are nevoi care nu pot să fie satisfăcute de el, iar pe măsură ce crește acestea va avea și dorințe. În această perioadă copilul învață despre cum este să fii în această lume, după ce timp de 9 luni a stat în pântecele mamei sale. Acum, bebelușul este într-un loc nou pentru el, un loc în care trebuie să învețe să se adapteze.

Copilul este dependent de părinte, iar părintele de el, dar toată această depedenență ar trebui privită sub un alt unghi, deoarece nici un organism viu de pe planeta noastră nu trăiește în mod independent, iar cel mai bine ar fi să ne referim la interdependență. Aceasta presupune că eu dau copilului, iar copilul îmi dă mie, adică dăruim unul celuilalt.

Responabilitățile pe care le are un copil trebuie să fie raportate la vârsta pe care o are. Atuonomia pe care o doresc cei mai mulți dintre părinți este un precursor al încrederii în sine. Un copul care este autonom are automat și încredere în el și în ceea ce poate să facă, de aceea adulți din viața lui, în special părinții trebuie să-l încurajeze și să-l investească cu încredere.

Ce pot face adulți pentru a-i crește autonomia și încredere în sine a copilului?

  1. Să-l lase pe copil să aleagă ( exemplu Cu ce vrea să se îmbrace? Ce vrea să mânânce etc.)
  2. Cu un copil mic de până la 6 ani este bine să-i dăm variante din care să poată alege (două ar fi suficiente).
  3. Adultul trebuie să arate respect pentru munca sau efortul pe care-l depune copilul într-o activitate .
  4. Adultul nu trebuie să-i pună prea multe întrebări din senin copilului, deoarece acesta va deveni confuz și nu va știi cum să răspundă sau la ce să răspundă.
  5. Este bine ca adultul să fie răbdător cu copilul. Atunci când îl întreabă ceva pe copil este important să-i ofere timp copilului să poată răspunde și să încerce să nu dea răspunsuri pe care el consideră că le-ar putea da copilul.
  6. Adulți trebuie să-i încurajeze pe copii să-și găsească propriile soluții.

“Dacă un copil este criticat des, el învaţă să condamne. Când un copil este lăudat des, el învaţă să preţuiască.” – Maria Montessori

Divorțul pentru copil

Atunci când adulți decid să se despartă și să nu mai formeze un cuplu, de cele mai multe ori atunci când vorbim despre familii cu copii de peste 5/6 ani, aceștia resimt foarte acut separarea părinților.

Copii trăiesc acut aceste modificări, iar acestea de foarte multe ori nu sunt luate în seamă de părinții. Există și situații în care copilul se simte responsabil pentru divorțul părinților, unii copii putând afirma chiar și : Dacă nu eram eu, poate tati nu pleca.

Există si cazuri în care copii încearcă să-și împace părinții, deoarece aceștia trec printr-o serie de sentimente care îi copleșesc și se simt într-o stare de insecuritate emoțională, căută să restabilească cumva așa cum înțeleg ei, acest echilibru pe care l-au pierdut.

De asemenea, este de punctat faptul că în cele mai multe situații copii pot să aibă probleme de concentrare la școală, sunt mai vulnerabili, mai irascibili, se izoleasă de grup, deoarece aceștia își asumă în toatalitate motivul divorțului, chiar daca verbalizează sau nu aceste trăiri angoasante pentru ei.

Este important ca atunci când părinții iau decizia de a se despărți să discute cu copilul/copii și să-l asigure/să-i asigure că ei vor rămâne întotdeauna părinții lor indiferent dacă au decis să o ia pe drmuri diferite. În plus, este important că părinții să le comunice faptul că nu ei sunt problema divorțului, astfel încât să scadă riscul de culpabilizare în rândul copilului, deoarece copilul când va primi vestea divorțului va și șocat și confuz și nu va ști cum această decizie îl va afecta.

  • Este de preferat ca vestea divorțului să fie comunicată de către ambii părinți.
    Copilul va avea o serie de întrebări și de nelamuriri, de aceea este bine să le răspundeți sincer la ceea ce vă întreabă.
  • Este important să vă păstrați calmul.
  • Este important să le povestiți despre modul în care li se va schimba viața.
    Aveți răbdare cu copilul.
  • Explicați copilului că separarea de celălalt părinte nu va însemna că nu va mai putea petrece timp cu celălalt parinte sau nu-l va mai putea vedea.
  • Este important ca ambii părinți să spună copilului că-l iubesc, chiar dacă divorțează.

Sentimentul de abandon la copil

Atunci când copilul va fi îndepărtat fizic de părinte, acesta va retrăi sentimentul de separare de la naștere. Uniunea și sentimentul de securitate va fi dobândit atunci când există contact piele pe piele cu copilul, prin alăptare, astfel se va recreea sentimentul de totalitate care a existat în mediul intrauterin cu care este familiarizat copilul.

În momentul în care mama alăptează, bebelușul primește nu doar hrană, ci și iubire, atenție, căldură, iar astfel se structurează premisele unei dezvoltări armonioase.

Este absolut normal și firesc ca la o vârstă foarte fragedă copilul să se simtă speriat atunci când este separat de părinți, în special de mamă, deoarece mama asigură siguranța de care copilul are nevoie, acel spațiu în care copilul poate încerca diferite lucruri, în care este orcotit și susținut.

O mamă care este prezentă doar din punct de vedere al îngrijirii fiziologice a copilului, este o mamă care ea însăși se află într-o anumită dificultate, neputând să răspundă nevoilor emoționale ale copilului.

Absența părinților îi poate face pe copii să fie vulnerabili, să nu se mai simtă în siguranță, manifestând câteodată și comportamente agresive, de aceea este foarte important ca părinții să petreacă timp de calitate cu proprii copii.

Incapacitatea copiilor de a face față momentelor de singurătate îi vor afecta la vârsta adultă, de aceea este foarte important ca de mici copiii să fie obișnuiți gradat cum să gestioneze absența părinților. Părinții trebuie să se asigure că atunci când copilul intră în colectivitate să fie pregătit în prealabil, să i se explice unde este dus, cu cine va sta acolo, și că ei vor veni să-l ia înapoi.

De multe ori, intrarea la grădiniță este un moment în care cei mai mulți copii se simt abandonați, de aceea părinții trebuie să le fie alături și să le spună lucruri pozitive despre noul loc în care se vor duce, despre ce lucuri noi vor descoperi și despre ceilalți copii cu care pot interacționa și se pot juca acolo.

Nu este indicat ca la intrarea la grădiniță să:

  • Plecați fără știrea copilului deoarece acest lucru poate să-l facă pe copil să simtă și mai acut acest sentiment de abandon;
  • Nu speriați copilul spunându-i că dacă plânge nu vă mai întoarceți după el;
  • Nu bruscați verbal copilul, ci încercați să-i dați timp să poată să gestioneze noua situație și de asemenea aveți răbdare și cu dumneavoastră.

Burnout (epuizarea) și mamele

Burnout-ul se referă la un sindrom specific de epuizare legat de situații prelungite de dezechilibru emoțional, în care stresul perceput depășește posibilitatea persoanei de a face față.

Există o varietate de factori care vă pot genera epuizare

Asteptari nerealiste

Mamele au adesea idei despre maternitate, idei care de cele mai multe ori nu sunt bazate pe realitate. Așteptările nerealiste iau forma unor cuvinte precum „ar trebui” și implică credințe interiorizate despre ceea ce ar fi ideal să facă mamele. Adesea, aceste convingeri sunt nerealiste și chiar dăunătoare.

Exemplu:„Mamele ar trebui să anticipeze toate nevoile familiei sale.”; „Mamele ar trebui să poată avea grijă de toate.”; „Mamele care își iau timpul sunt leneșe.”; „Mamele nu ar trebui să se enerveze niciodată.”

Perfecţionism

O mamă se poate blama pentru faptul că, ea consideră că nu este perfectă, că nu este suficient de bună pentru copilul ei, ceea ce duce la scăderea stimei de sine, iar în unele cazuri chiar la depresie. Este important să înțelegem că mamele pot traversa și ele o multitudine de stări.

Mesaje culturale

Femeile sunt bombardate zilnic cu sute de mesaje despre modul în care trebuie să fie mame, atât din familie, cât și prin intermediul mass-media. O mama trebuie să-și dorească să fie acea mama de care copilul ei are nevoie.

Ce pot face mamele?

Pentru a contracara așteptările nerealiste, trebuie ca acestea să fie mai întâi conștientizate. O mama poate folosi o agendă în care să noteze când nu s-a simțit epuizată, să discute cu alte mame, să discute cu partenerul de cuplu sau atunci când simte că nimic nu o mai ajută, să ceară ajutor specializat. Astfel, mama nu se va mai simți singură.

Atașamentul la copil

Atașamentul se poate defini ca fiind o legătură afectivă care durează indiferent de timp sau de distanță.

Copilul va manifesta atașamentul față de părinții săi, căutându-i sau atrăgându-le atenția, iar la rândul lor, părinții își vor manifesta atașamentul față de copil prin grijă, ocrotire, raspunzând la nevoile emoționale pe care acesta le are.

Nevoia noastră de afecțiune, de conectare emoțională față de o alta persoană este indispensabilă în viața noastră, noi neputând trăi fără legături sănătoase cu cei din jurul nostru. În acest sens, copilul mic are nevoie de afecțiune, de protecție, astfel prima figură de atașament care există pentru copil este mama. Mama este cea care este prezentă și cea care îi poate oferi conexiunea emoțională de care copilul are nevoie.

Un atașament sigur este baza unei dezvoltări armonioase pentru copii si tipul de atașament pe care dorim să-l clădim în copii.

Copilul are nevoie să se simtă apreciat, valorizat, să îi fie validate emoțiile, atât cele poztive, cât și cele negative. Dacă un parinte spune „ Nu mai plange, nu e bine.”, în acel moment, copilul       nu-și va mai exterioriza emoțiile negative, ceea ce pentru dezvoltarea lui emoțională, nu este deloc un lucru benefic, dar dacă parintele spune „Înțeleg, ești trist acum.”, atunci copilul se va simți înțeles de parinte, va știi că părintele este prezent cu el și îi înțelege suferința.

Un atașament sigur îi face pe copii să

  • Fie mai capabili în a-și putea controla emoțiile negative în situații stresante.
  • Se dezvolte mai bine din punct de vedere social
  • Fie mai încrezători în explorarea lumii din jurul lor

Prin modul în care un copil este îngrijit, acesta va putea să dezvolte empatie și să coopereze cu cei din jurul său. Aceste abilități sociale îi ajută să formeze relații puternice cu semenii în viitor.