CONSILIEREA PSIHOLOGICA IN TIMPUL SARCINII

             Sarcina este o perioada care vine la pachet cu asteptari, idei, emotii, dar si cu temeri si nelinisti. Poate cateodata sau de cele mai multe ori simti ca nimeni nu te intelege, simti ca lumea din jurul tau te priveste ca pe o persoana care nu mai poate avea grija de sine. Femeile insarcinate stiu ca lumea din jur le vede extrem de radioase, fericite, multumite si impacate cu ele, dar cateodata lucrurile nu stau chiar asa.

          Lumea considera si vede maternitatea intr-un mod idilic, iar femeia insarcinata are tendinta sa creada ca ceva nu este in regula cu ea, daca nu corespunde acelei imagini, a gravidei perfecte si radioase de dimineata pana seara.

Exista momente in care viitoarea mama se poate simti descurajata si nu la fel de increzatoare in ea, deoarece pentru ea toate aceste 9 luni de sarcina trec cu foarte multe trairi. Cateodata, gravidele  din teama de a nu supara pe cei din jur sau din teama de a nu fi “asa cum trebuie” nu isi exteriorizeaza sentimentele si gandurile.

Foarte multe gravide se blameaza, fara sa cunoasca faptul ca anumite stari sunt specifice perioadei de graviditate si ca nu ar trebui sa se simta judecate. De cele mai multe ori, femeile insarcinate se simt singure si neintelese deoarece exista in jurul lor persoane care spun “ Ce te plangi? Nu esti prima si nici ultima femeie insarcinata din lume”.

In acele momente, viitoarea mama se poate simti  extrem de tensionata, poate avea momente de reala panica, in care se poate invinovati ca nu va fi o mama buna, ca nu are calitatile necesare pentru a putea duce sarcina la final, ca nu face nimic din ce ar trebui sa faca o viitoare mama iubitoare pentru copilul care vine pe drum.

          In perioada sarcinii apar schimbari hormonale care pot sa o faca pe femeia insarcinata sa-si schimbe brusc starea, de la zambet la plans doar in cateva clipe.

          Este bine sa cautati sprijin acolo unde va simtiti intelese si nu judecate, sa incercati pe cat posibil sa vorbiti deschis cu partenerul despre temerile pe care le aveti, despre gandurile si emotiile pe care le traversati in aceasta perioada. Cu siguranta, veti fi surprinse sa aflati ca si viitorii tati pot experimenta anumite temeri si nelinisti ca si voi.

Atunci cand simtiti ca nu mai puteti sa faceti fata, va simtiti extrem de coplesite emotional de tot ceea ce vi se intampla si se intampla in jurul vostru in aceasta perioada puteti sa apelati cu incredere la o consiliere prenatala.

Cu ce va poate ajuta consilierea prenatala? Veti gasi o persoana care va va insoti in povestea voastra, care va va ajuta sa va intelegeti trairile si emotiile, sa le acceptati si sa puteti da un sens gandurilor si sentimentelor pe care le aveti in aceasta perioada.

De asemenea, veti gasi o persoana care va va asigura ca este normal si important sa aveti rabdare cu ceea ce simtiti si sa va bucurati din nou de perioada aceasta a sarcinii.

Va veti putea regasi linistea interioara si veti avea un alt tonus si va veti putea raporta altfel la ceea ce traiti in aceste momente.

Poate aveti anumite ganduri si trairi pe care nu le puteti discuta si spune nimanui, simtiti ca ceilalti nu va vor intelege sau va vor privi cu alti ochi. Poate exista anumite ganduri pe care le aveti si nu le-ati mai avut pana acum sau anumite sentimente, care nu va dau pace, iar de aceea consilierea prenatala vine in ajutorul vostru.

Cu totii stim ca de cele mai multe ori femeia gravida este vazuta ca o persoana cu mofturi, capricii si toane, iar personalul medical poate sa nu aiba de fiecare data rabdarea necesara de a va intelege si de a arata compasiunea de care este nevoie, atunci cand simtit ca ceva nu functioneaza asa cum ati dori.

Din experienta din cadrul Asociatiei Franco-Romane de Maternologie, am realizat ca este o nevoie realmente esentiala in ceea ce priveste consilierea prenatala,

Femeia gravida are nevoie de sustinere emotionala, intelegere si empatie, nu de critica.

Daca ti-a placut acest articol, da-i un share ca sa il impartasesti si cu prietenii tai.

 

AVORTUL SPONTAN

Avortul spontan este un eveniment traumatic care vine cu multa vinovatie, spaima si depresie in randul femeilor. Acestea se blameaza pentru faptul ca ar fi putut face mai mult, considera ca nu au avut suficienta grija de copilul ce urma sa-l aiba si lista motivelor poate continua.

Gravida care a pierdut o sarcina, trece printr-o stare de soc, lumea ei gravitand in jurul acestei pierderi dureroase, pe care majoritatea din jurul ei nu stiu cum sa o gestioneze si cum sa vorbeasca despre acest eveniment.

Furie, negare, dispret, strigat de ajutor, ma doare, toate aceste cuvinte sunt resimtite de femeia care a suferit un avort.  De asemenea si vesnica intrebare : “De ce mie? Cu ce am gresit?”

Acest eveniment poate schimba radical modul in care femeia se priveste pe sine, dar si modul in care se raporteaza la maternitate prin prisma celor traite.

Vrei sa afli mai multe despre infertilitatea psihologica? Click pe link pentru mai multe detalii.

Cuprinsa de o durere acuta, in acest moment se afla in imposibilitatea de a-si mai putea exprima starile,ceea ce conduce la un dezechilibru emotional.

Avortul spontan poate creste in femei ganduri legate de imposibilitatea procrearii sau credinte precum: Nu sunt suficient de buna pentru a-mi fi fost oferita sansa de a duce pe lume acest copil.

In familie relatiile pot suferi foarte mult, deoarece acum femeia nu se mai simte si nu mai este ceea care voia sa fie odinioara, se inchide foarte mult in ea si sufera intr-o tacere acuta. La fel si relatiile sociale au de suferit.

De multe ori, oamenii aleg ori sa nu vorbeasca ,ori sa spuna arhi- cunoscutele propozitii: “Lasa esti tanara, ai timp sa faci altul.”, “Asta e! N-a fost sa fie.” etc. Aceste propozitii nu fac decat sa adanceasca sentimentul de vulnerabilitate al femeii care tocmai a pierdut o sarcina, o fac sa sufere si mai mult, deoarece pentru ea in acest moment lumea ei s-a terminat.

Suferinta pe care o poarta acum, este o durere pe care de cele mai multe ori societatea nu ii da voie femeii sa o exprime. Acest doliu, aceasta separare de acest copil pierdut, de copilul care a disparut din ea fara sa-l cunoasca este deseori neinteleasa de societate.

Dificultatea si sensibilitatea cu care trebuie tratata aceasta situatie este cu totul si cu totul un lucru eminamente dificil, care necesita timp.

Relatia de cuplu poate sa sufere modificari considerabile dupa pierderea unei sarcini. Exista parteneri care decid sa ramana si sa fie suportivi, dar si parteneri care se simt atat de blocati si de tensionati, incat de teama ca nu pot sa duca ceea ce li s-a intamplat, se retrag si fug. Acest abandon al partenerului dupa producerea evenimentului traumatic este un dublu soc.

Cuplurile care decid sa ramana impreuna si care pot trece prin aceasta incercare, dar si cuplurile care decid de comun acord sa se separe, trec prin dificultati de a gestiona situatia. Exista situatii in care partenerii nu mai pot continua relatia deoarece, afirma ca de fiecare data cand isi vad partenerul isi aduc aminte de suferinta pierderii copilului nenascut.

Va ganditi oare ce simte femeia care a pierdut sarcina in acel moment? Dupa trauma prin care trece, mai pe ocolite i se spune ca nu este o mama buna, ca nu este o mama devotata si ca ar trebui sa se recupereze mai repede, ca viata merge inainte.

Da, intr-adevar viata merge inainte, dar conteaza si cum merge inainte, modul in care ne raportam la situatia petrecuta si cum putem sa facem fata pentru a fi bine cu noi si cu ceilalti. Dar lucrurile nu trebuiesc grabite, deoarece dupa un avort femeia este secata de energie, de vitalitate, ea nu se poate disponibiliza nici pentru ea, nici pentru ceilalti.

Acum, femeia care sufera, are nevoie de sustinere, de grija, de suport din partea celor din jur si ,de asemenea ,in aceste cazuri este nevoie de consiliere psihologica din partea unei persoane specializate in acest sens, care va poate ajuta sa acceptati emotiile si sentimentele care vin la pachet si sa va acordati timp, sa nu fiti dure cu voi si cu ceea ce s-a intamplat.

Nu putem sa schimbam ceea ce s-a intamplat, dar putem sa vedem cu alti ochi si sa incercam sa ne acordam libertatea de a exprima si de a verbaliza emotiile pe care le-am tinut atat de bine inchise in noi si care nu ne lasa sa ne mai bucuram de viata, care ne fac prizonierii unei inchisori din care parca nu se mai vede nici-o scapare.

Daca ti-a placut acest articol, da-i un share ca sa il impartasesti si cu prietenii tai.

 

Rușinea la copii

Rușinea este o experiență care este trăită ca fiind intensă și dureroasă de căte un copil, iar impactul acesteia poate să fie de durată.

Louis Cozolino susține faptul că rușinea este “…. o judecată instinctivă despre sine și are drept consecință sentimentul de inutilitate, teama de anu fi dat în vileag și căutarea disperată a perfecțiunii”. (Cozolingo 2017, p.29)

Cele mai obișnuite moduri prin care rușinea poate să fie activată la copii includ următoarele eveimente în care ei :

  1. Trebuie să țină un secret care îi îngrijorează;
  2. Nu au cun cine să se joace și sunt tachinați și li se atribuie porecle ;
  3. Trebuie să părăsească un grup sau un club din care făceau parte, deoarece li se spune că nu sunt suficient de buni’
  4. Poartă haine nepotrivite și se simt prost ;
  5. Nu pot spune nimănui care sunt sentimentele lor reale ;
  6. Au nevoie de ajutor, dar renunță să-l ceară pentru a nu fi ori criticați, ori pentru a nu se simți prost ;
  7. Încearcă din răsputeri să facă un anumit lucru, și cu toatr acestea eșuează și sunt ironizați pentru ceea ce s-a întâmplat sau li se spună că nu au făcut suficient de mult ;
  8. Un adult care nu s-a comportant corespunzător cu ei, îi face să se simtă vinovați pentru tot ceea ce se întâmplă în jurul lor ;

Rușinea, de asemenea poate să fie provocată nu doar de evenimentele enumerate mai sunt, dar și de griji interioare pe care copilul le poate resimți în diferitele etape de dezvoltare. Acest sentiment, poate să pună o barieră înre copil și ceilalți, și între acesta și lumea exterioară. De asemenea. Nu trebuie uitat faptul că rușinea îi va face pe copii să fie anxioși și temători pe viitor, iar efectul pe termen lung este acela că se vor simți inutili și incapabili.

 

Intimitate și relații la vârsta adolescenței  

Ce este intimitatea?

  • Intimitatea este defintă ca fiind acea legătură emoțională care apare după ce ne petrecem mai mult timp de calitate cu o persoană cu care ne simțim în siguranță și în largul nostru.
  • Intimitatea nu presupune doar contact fizic, intimitatea poate să includă și acel contact emoțional sănătos dintre două persoane care simt că își pot împărtăși gândurile, trăirile și emoțiile fără a le fi teamă că vor fi judecați pentru ceea ce gândesc sau simt.

Intimitatea sănătoasă

  • Putem să fim intimi cu persoanele în care avem încredere,cu care ne simțim confortabil și cu care avem o legătură strânsă.
  • A fi intim cu cineva nu înseamnă să avem contact fizic sau sexual cu persoana respectiva.
  • Intimitatea presupune respect și respectarea integrității, a valorilor și a granițelor personale.
  • Intimitatea se câștigă prin încredere.
  • Nu putem pretinde de la cineva un anumit grad de intimitate dacă noi nu suntem dispuși să le arătăm celorlalți așa cum suntem.

Relațiile în timpul adolescenței

  • Percepția pe care un adolescent o poate avea despre relații este formată pe baza informațiilor pe care le-a primit în familie, la școala sau din mediul înconjurător.
  • Adolescentul va trece prin filtrul său de gândire și va vedea ce înseamnă să fie într-o relație, cum se simte, ce temeri sau emoții are, care consideră că sunt punctele forte pe care le are în acest stadiu al dezvoltării sale.
  • Adolescența este o perioadă în care apare incertitudinea, dar există dorința de a fi aprobat și de a fi parte dintr-un grup. Aici trebuie avut grijă deoarece nu toate grupurile sunt sănătoase pentru dezvoltarea armonioasă a adolescentului. De aceea, trebuie să știe că un NU, nu-l va face să pară ca nu este cool, sau de gașcă ci il va apara impotriva unor situatii cu impact emotional puternic. Important este să știe care îi sunt granițele, ce acceptă și ce nu.
  • Apar nenumărate temeri legate de percepția de sine și de asemenea, legate de propriul corp.

 

 

 

Dificultățile materne apărute după naștere

Aproximativ jumătate din femeile care au născut au trecut printr-o perioadă de tristețe, denumită generic baby blues. Acest baby blues apare în prima săptămână după naștere, de obicei în a doua sau a treia zi.

Depresiile postnatale afectează 10 până la 15 femei la fiecare 1.000 de nașteri. Simptomele pot să fie mai ușoare sau mai severe, în unele cazuri fiind necesare antidepresivele .

Simptomele includ

  1. Dificultăți de concentrare
  2. Stare de epuizare încă din momentul trezirii
  3. Sentimentul de eșec și de vinovăție
  4. Plâns
  5. Incapacitatea de râde sau de a se putea bucura

Depresia postnatală poate să apară în orice moment în primul an de după nașterea copilului, deși există femei care semnalează momente de deprimare încă din sarcină.

Poate să dureze chiar și un an dacă nu este tratată în mod corespunzător și sunt negate simptomele pe care mama la acuză.

Simptomele obișnuite ale depresiei postanatale

  • Anexietate și temeri multe, sentimente de vinovăție și rușine
  • Mama iși face mereu griji nejustificate legate de lucruri pe care în mod curent le considera normale
  • Senzații incontrolabile de panică
  • Încordare musculară și dureri fizice
  • Irascibilitate și tristețe, plâns mult
  • Scăderea apetitului alimentar
  • Probleme legate de somn, scade puterea de concentrare
  • Lipsa interesului pentru lucrurile din jur
  • Pierderea apetitului sexual

Psihoza puerperală

Aceasta este o schimbare de dispoziție mult mai rară și mai gravă, care afectează aproximativ 1 din 500 de femei care au născut.

Simptomele în cazul psihozei puerperale vin brusc, în cele mai multe situații apar în primele două săptămâni de la naștere.

Sunt mai vulnerabile femeile care au în familie cazuri de boli psihice sau care ele au fost diagnosticate cu anumite tulburări de natură psihică.

Simptomele pot include

  1. Halucinații
  2. Iluzii
  3. Manii ( activități extrem de energice și de bizare)

Aproximativ jumătate din femeile care au născut au trecut printr-o perioadă de tristețe, denumită generic baby blues. Acest baby blues apare în prima săptămână după naștere, de obicei în a doua sau a treia zi.

Depresiile postnatale afectează 10 până la 15 femei la fiecare 1.000 de nașteri. Simptomele pot să fie mai ușoare sau mai severe, în unele cazuri fiind necesare antidepresivele .

Simptomele includ

  1. Dificultăți de concentrare
  2. Stare de epuizare încă din momentul trezirii
  3. Sentimentul de eșec și de vinovăție
  4. Plâns
  5. Incapacitatea de râde sau de a se putea bucura

Depresia postnatală poate să apară în orice moment în primul an de după nașterea copilului, deși există femei care semnalează momente de deprimare încă din sarcină.

Poate să dureze chiar și un an dacă nu este tratată în mod corespunzător și sunt negate simptomele pe care mama la acuză.

Simptomele obișnuite ale depresiei postanatale

  • Anexietate și temeri multe, sentimente de vinovăție și rușine
  • Mama iși face mereu griji nejustificate legate de lucruri pe care în mod curent le considera normale
  • Senzații incontrolabile de panică
  • Încordare musculară și dureri fizice
  • Irascibilitate și tristețe, plâns mult
  • Scăderea apetitului alimentar
  • Probleme legate de somn, scade puterea de concentrare
  • Lipsa interesului pentru lucrurile din jur
  • Pierderea apetitului sexual

Psihoza puerperală

Aceasta este o schimbare de dispoziție mult mai rară și mai gravă, care afectează aproximativ 1 din 500 de femei care au născut.

Simptomele în cazul psihozei puerperale vin brusc, în cele mai multe situații apar în primele două săptămâni de la naștere.

Sunt mai vulnerabile femeile care au în familie cazuri de boli psihice sau care ele au fost diagnosticate cu anumite tulburări de natură psihică.

Simptomele pot include

  1. Halucinații
  2. Iluzii
  3. Manii ( activități extrem de energice și de bizare)

 

Dorința de control în cuplu

Atunci când apare dorința de control în cuplu apar o serie de neplăceri, care pot duce chiar la destrămarea cuplului. De unde oare vine această nevoie în cuplu ? Fiecare partener după ce își simte asigurat terenul în relația de cuplu, va încerca din răsputeri să-și mențină poziția și să o afirme cu vehemență ori de câte ori are posibilitatea să o facă. Atunci când apare dorința de control la unul din parteneri, de foarte multe ori are o stimă de sine mai scăzută, are o percepție despre propria persoană destul de precară și trăiește cu teama că-l poate pierde pe partener, că în mod cert celălalt se va plictisi și va căuta ceva mai bun.

Ce nevoi are partenerul care se află într-o permanentă dorință de control ?

  • Are nevoie să se simtă asigurat.
  • Are nevoie să se simtă încurajat și susținut.
  • Are nevoie de garanții din partea partenerului, câteoadă pot aparea și dorințe de manieră compulsivă, dorind să știe în permanență de face partenerul, cu cine se vede, cu cine s-a văzut etc.
  • Are nevoie ca partenerul să fie prezent și să-l asculte activ.

Controlul în cuplu îi face pe cei doi parteneri să se înstrăineze, să nu mai fie atent la nevoile persoanel și ale celuilalt și îi poate facă să fie furioși. De asemenea, când dorința de control devine destul de mare și de vizibilă, partenerul care are această dorință uită în mod recurent de nevoile celuilalt și acest lucru scade calitatea relației pe termen lung. Am putea spune că există situații în care celălalt partener rămâne submisiv sau momente în care acesta izbucnește datorită frustrărilor acumulate în timp.

Ce pot face partenerii ?

Să comunice în primul rând și să-și dea voie să încerce să înțelege de unde vine această nevoie de control în cuplul lor. Există momente în care comunicarea devina extrem de dificilă când este vorba de controlul în relația de cuplu, dar cu răbdare și cu grijă de sine, față de partener și față de relația de cuplu lucrurile se pot ameliora, iar partenerii pot să apeleze și la consiliere de cuplu pentru a facilita perioada pe care o traversează.

Frica de intimitate relațională în cuplu

Există momente în care cuplurile se îndepărtează din diferite motive. Stresul de la locul de muncă, grijă prea mare pentru proiectele pe care partenerii le au pe segmentul ce ține de locul de muncă, neînțelegeri cu privire la modul de a petrece timpul liber, dificultăți în a gestiona ieșirile cu prietenii, creșterea și educarea copiilor etc. O mulțime de factori pot contribui la această îndepărtare, care vine și pe fondul unei temeri de intimitate.

Cuplurile nu mai știu cum să se apropie, nu mai cunosc cum și-ar dori să fie și nu mai au momente în care să discute despre transformările prin care cuplul a trecut, ce dorințe și nevoi au. De cele mai multe ori, partenerii nu-și comunică în mod deschis dorințele și nevoile, ceea ce duce la un grad ridicat de frustrare, iar la un moment data ceste frustrări acumultare pot izbuncni la un moment dat în certuri, furie și de cele mai multe ori parteneri se retrag în ei.

Comunicarea este esențială într-o relație, deoarece numai în acest mod partenerii pot încerca să-și vorbească asertivă, să spună ce gândesc, ce simt, ce nevoi au. De multe ori, comunicarea în cuplu este percepută ca o vulnerabilitate pe care cei doi parteneri și-o asumă unul în fața celuilalt, dar este de reaminint faptul că pentru a lăsa acea mască purtată în anumite contexte, a fi vulnerabil înseamnă a te simți în siguranță, acceptat și auzit de către partenerul de cuplu.

Atunci când într-un cuplu există mult prea multă apropiere sau o depăratre mult prea mare din punct de vedere emoțional, atunci în cadrul relației emoționale s-a pierdut ceea ce se poate numi siguranța emoțională. Este de datorit ca la nivelul relației, pentru fiecare dintre parteneri să existe o autonomie și o separare emoțională sănătoasă în cadrul cuplului. Există această teamă de abandon, teama de sufocare care pot apărea în cadrul cuplului, atunci când unul din parteneri dorește mai multă apropiere, iar partenerul nu-i răspune așa cum și-ar fi dorit.

Partenerul care trăiește cu teama de a nu fi sufocat de către partener adeseori va alege să fie furios, ca și când ar încerca să se apere, astfel se va retrage și va evita contacul direct cu celălalt, iar acest lucru îl va termina pe partener să consideră că a fost trădat, că nimeni nu este acolo pentru el, că persoana iubită nu-l înțelege. Cei doi parteneri trebuie să învețe să se reechilibreze din punct de vedere emoțional, să încerce să vorbească cât mai mult cu partenerul despre ceea ce-l îngrijorează sau îl supără, despre credințele pe care le are. Partenerul de cuplu nu este un magician, care ne citește gândurile, este un adult ca și noi, care are nevoie de a-și comunica gânndurile și sentimentele la fel ca și noi.

Copilul cu tendinte de agresivitate

Copilul care se opune cu vechementa incearca sa atraga atentia spre ceva. Dar oare spre ce? Vrea sa se faca auzit, simitit si inteles. De multe ori copii nestiind cum sa-si inteleaga emotiile dificile, cum sa traiasca cu ele si cum sa le exprime tind sa devina agitati, nervosi. Nu fac acest lucru pentru a-i irita pe parinti sau pe ceilalti. Acesti copii au nevoie sa-si poata verbaliza emotiile, trairile si sa le poata da un sens.

Parintele trebuie sa-l sustin pe copil, sa-i fie alaturi si sa-l incurajeze sa vorbeasca despre ceea ce simte si gandeste. De asemenea, parintele il poate incuraja pe copil sa discute despre temerile pe care le are, despre nemultumiri si de asemenea despre interesele si dorintele pe care le are. 

De asemenea, atunci cand copilul are momente de agresivitate sau de furie este fara doar si poate o perioada in care el trece printr-o dificultate emotionala. In aceasta perioada copilul trebuie ajutat sa-si poata metaboliza emotiile si sa le poate intelege. Copilul nu trebuie blamat sau criticat. Parintele ii poate explica de ce un comportament agresiv nu este solutia si ce ar putea sa faca si cum ar putea sa procedeze diferit.

Parintele poate apela si la ajutor specializat, la o consiliere psiholigica. Impreuna cu psihologul copilul poate sa lucreze cu emotiile puternice ale acestuia si-l poate ajuta si sustine in demersul terapeutic.

Ce poate face parintele?

  • Sa vorbeasca deschis cu copilul despre problemele pe care le are acesta in prezent.
  • Sa-l asculte fara sa-l judece.
  • Sa-i explice cum ar putea sa faca fata in anumite situatii.
  • Sa-l linisteasca si sa ii fie aproape atunci cand ii este greu.
  • Sa nu-l critice.

In acelasi timp parintele poate sa-i spuna copilului: “Inteleg ca iti este greu/ dificil. Daca vrei putem sa discutam despre asta acum sau mai tarziu?”, “Poti sa-mi povestesti despre ce te nelinisteste. Poti vorbi oricand cu mine. “

Dificultati in cuplu dupa aparitia copilului

Atunci cand apare un copil, echilibrul cupului se poate destabiliza. De multe ori, intr-o varietate de situatii partenerul de cuplu se simte exclus si considera ca partenenera sa nu ii mai acorda aceeasi atentie ca inainte. Aceste schimbari trebuiesc discutate in mod deschis de catre partenerii cupului. Este de dorit ca cei doi sa-si spuna supararile, grijile si dorintele.

Daca partenerii nu-si comunica dorintele si nevoile si ceea ce ii deranjeaza acest lucru poate conduce la acumularea unui grad mare de frustrare.

Atunci cand frustrarea atinge cote maxile partenerii incep sa-si reproseze unul altuia tot ce ii nemultumeste. Cand se petrece acest lucru, cei doi nu mai reusesc sa comunice, iar acest lucru produce doar durere, furie si sentimentul de culpabilitate.

Este de dorit ca in fiecare zi partenerii sa-si vorbeasca deschis despre ce i-a nemultumit in acea zi, folosind formultari precum “Eu m-am simtit…”, “Pe mine m-a deranjat…” Astfel, in acest sens nici celalat partener nu se mai simte atacat si poate sa inteleaga cum s-a simtit celalalt. Se poate recurge si la a scrie pe o hartie nemultumirile daca nu se simt pregatiti sa exprime verbal.

In cursul saptamanii partenerii pot sa scrie biletele pe care sa noteze ce le-a placut si ce nu le-a placut la partener, iar in weekend pot sa discute despre aceste aspecte. In acest sens, exercitiul poate ajuta la scaderea tensiunii in cuplu.

Dinamica cuplului se afla in schimbare dupa aparitia copilului, iar acest lucru poate duce la disensiuni reale. Daca ambii parteneri comunica in mod deschis acest lucru poate ajuta la o reechilibrare mai rapida sim ai buna in cadrul cupului. Cu toate acestea, procesul nu trebuie grabit, fiecare cuplu avand propriul ritm de adaptare la nou viata. Nu doar de partener in cadrul cuplului si la cea de parinte.

Deseori partnerii experimentand situatii noi, stres, oboseala dupa aparitia copilului nu mai sunt la fel de disponibili sa inteleaga ce simte celalalt. Cei doi se refugiaza intr-o carapace greu de patrauns, dar cu timpul, cu sustinere si cu dorinta de a fi unul cu celalalt, adaptandu-se in mod progresiv la noua dinamica pot sa invete sa construiasca impreuna. Cei doi nu sunt rivali, nu se afla intr-o lupta de putere, ci doresc doar sa fie vazuti si auziti.

Cum spunem nu copilului?

De foarte multe ori parinții ajung în imposibilitatea de a le mai face față copiilor atunci când aceștia cer ceva. Părinții nu știu cum să-și mai liniștească copii și cum să-i facă să înțeleagă că un NU înseamnă NU.

Atunci când părintele decide să-i spună nu copilului trebuie să fie ferm, dar răbdător cu copilul, să-i explice, de ce acum este NU. Pentru un copil căruia nu i s-a spus niciodată NU, este foarte greu de digerat și de înțeles de ce acum este NU.

Există și momente în care copiii pot cere anumite lucruri nu neapăarat că vor acele obiecte în mod real, ci pentru că simt nevoia de atenție, simt nevoia să fie băgați în seamă, să știe că le sunt acceptate sentimentele și dorințele.

De asemenea, trebuie avut grijă pe ce ton vorbim cu copilul când îi spunem nu, trebuie să vedem și să facem diferența între nevoile de bază ( hrană, odihnă etc.) și nevoi secundare ( jocuri pe calculator etc.).

Părintele trebuie să fie foarte atent, deoarece atunci când îi promite copilului că-i va lua un lucru, încercând să-l pacălească pe copil, acesta nu uita, iar de cele mai multe ori acest comportament poate duce la o scădere a încrederii din partea copilului în părinte.

Este bine ca părintele să-i promită copilului ceea ce este posibil realizabil, fără să-l ia pe ocolite pe copil, de cele mai multe ori copii simt dacă este vorba despre un nu sau un da, dar atunci când copilul este mai mic îi este dificil să facă această diferența. Atunci când este un da, dar de fapt este un nu, cel mic se poate învinovăți pe sine, se poate simți descurajat, poate crede că nu este suficient de bun, câteodată unii copii chiar pot crede că părinții nu îi iubesc îndeajuns.

Este bine să-i explicăm copilului, să vorbim deschis cu el și să fim sinceri atunci când nu putem să cumpărăm un anumit lucru într-un anumit moment, aceste lucruri vor ajuta să nu pună presiune în relația părinte copil.

Este de precizat faptul că amândoi părinții trebuie să fie consecvenți în decizia luată. Dacă mama îi spune copilului nu, dar tatăl îi va spune da, și nu numai la obiecte materiale, acest lucru îi va produce confuzie celui mic, ceea ce poate duce și la o scădere a autorității parentale în cazul unuia dintre părinți. Important este să vorbim și cu tatăl copilului și să cădem de acord asupra unui lucru ce ține de copil