Metode de intervenție în Tulburarea de stres posttraumatic la copii

Tulburarea de stres posttraumatic reprezintă o scădere periculoasă a nivelului la care centrul neural dă alarma, persoana reacționând la momente obișnuite ca și cum ar fi unele de mare criză. Apare un blocaj adică un anumit centru din creierul declară că este vorba de o urgență și concentrează tot restul creierului asupra acestei realități care nu suferă amânare. Blocajul apare într-o clipă, declanșând o reacție dramatică inainte ca să se analizeze complet ce se întâmplă si sa hotarască ce e de făcut. Circuitul blocat lasă în memorie urme puternice. Cu cât evenimentele care de­clanșează blocarea sunt mai brutale, mai șocante și mai oribile, cu atât amintirea se șterge mai greu. Victimele unei traume nu mai sunt niciodată ca mai înainte din punct de vedere biologic.

Unul dintre modurile în care vindecarea emoțională se petrece spontan – la copii – este practicarea unor jocuri repetitive.  Jocurile repetate la nesfârșit îi lasă pe copii să retrăiască trauma în siguranță. Aceasta permite doua căi de vindecare: pe de o parte, memoria repetă în creier o stare de anxietate mai scăzută, desensibilizdndu-l și permițând un set de reacții netraumatizante care-i vor fi asociate. O altă cale este aceea că, în mintea lor copiii dau deznodamânt  mai bun tragediei.

Aceste jocuri sunt specifice copiilor traumatizați, psihicul copiilor tratează altfel problema pentru că își folosesc fantezia, se joaca și visează cu ochii deschiși, pentru a-și reaminti și a regândi chinurile prin care au trecut. Dacă trauma este minoră, ca de exernplu mersul la den­tist pentru o plombă, retrăirea momentului o dată sau de două ori e sufi­cientă. Dar daca este vorba despre ceva copleșitor, copilul simte nevoia să repete la nesfârșit, să reia veșnic firul traumei, într-un ritual monoton și neîndurător.

O cale de a se ajunge la imaginea înghețată este cea oferită de artă, care este un mijloc de comunicare al subconștientului. Aceasta cale este folosita adesea pen­tru tratarea copiilor traumatizați, arta în sine este o terapie, ce poate fi un început de stăpânire a traumei.  Experiențele traumatice sunt localizate în emisfera dreaptă a creierului, în locul unde sunt procesate conținuturile imaginației și cele non-verbale. Acest lucru explică de ce unii copii nu pot vorbi despre experiențele lor: amintirile respective nu sunt stocate sub formă de cuvinte și propoziții, ci sunt stări psiho-fizice, conectate la imagini mentale. Intervențiile psihologice bazate exclusiv pe exprimare verbală n-ar ajunge niciodată la emoțiile legate de asemenea trăiri.

O metodă de tratare a problemelor psihologice, aplicabilă în orice cultură, este metoda Sandplay Therapy (terapia prin jocul cu nisip). Metoda se bazează în principal pe procese non-verbale la nivel de imagini și se adresează cel mai bine situațiilor de criză.

Această metodă îi permite copilului să exprime concret, în trei dimensiuni, conținuturi psihologice, precum stări de a fi, emoții, gânduri și fantezii, fără să fie nevoit să deprindă vreo tehnică creativă specială. Spre deosebire de multe alte metode psihoterapeutice, copilul este încurajat încă din primele clipe să facă apel la propriile puteri. Alegerile creative sunt lăsate în întregime în seama intuiției copilului, pornindu-se de la premisa că, într-un cadru liber și protejat, psihicul va produce exact elementele de care are nevoie pentru a se stabiliza. Nu se încearcă tratarea simptomelor, ci se urmărește crearea condițiilor propice prin care corpul să-și pună în mișcare propriul răspuns imunitar.

Prin intermediul terapiei copiii trăiesc experiența unei lumi interioare numai a lor, un loc în care pot acționa și decide pe cont propriu și astfel există șansa ca potențialul lor de dezvoltare sănătoasă să învingă influența traumei sau a mediului distructiv în care trăiesc.

Temele jocurilor se vor axa pe conflictele inconștiente sau conștiente. Energia mentală este mobilizată pentru a se apropia de o barieră interioară din mai multe direcții – conflictul este reprezentat în joc, din nou și din nou, folosindu-se mijloace diferite.

În cadrul sandplay-ului, copiilor li se asigură un spațiu liber și protejat în prezența unui adult, unde să-și poată exprima lumile individuale. Această metodă nu are doar un rol de diagnosticare, așa cum se presupune de cele mai multe ori. Ea este deja o schimbare a situației și o metodă de tratament in sine.