Managementul furiei la copii

Managementul furiei la copii implică recunoașterea emoțiilor, exerciții de evaluare împreună a situației sociale generatoare de furie și oferirea unor alternative de răspuns, la care cei mici nu s-au gândit până în acea clipă, precum și evaluarea consecințelor diferitelor tipuri de răspunsuri.

Dezvoltarea empatiei la copii ajută de asemenea la gestionarea tulburărilor de comportament iar jocurile de rol prin care cel mic să devină un alt personaj nevinovat și neajutorat îi poate ajuta să priveasca și din cealaltă perspectivă.

Copiii cu atașament securizant față de părinți își reglează mult mai bine reacțiile emoționale și gestionează stresul mai eficient, cu mult mai puține manifestări agresive față de cei din jur. Manifestarea interesului constant față de copil, față de interesele și preferințele lui, împreună cu activitățile plăcute organizate în familie și lipsite de controlul negativ sunt elemente indispensabile din construcția unui atașament securizant față de părinți.

Cei care nu îsi resimt familia ca pe un spațiu de dragoste și acceptare necondiționată ci mai degrabă ca pe un mediu rigid, eșuează în inhibarea reacțiilor agresive.
Orice copil poate fi învățat cu răbdare și înțelegere să gestioneze eficient conflictele în care este implicat. Cu cât părinții reacționează mai agresiv la manifestările lui violente, cu atât acest comportament se va perpetua mai mult. Ei au nevoie doar de îndrumare și alte căi de soluționare a situațiilor care le nasc sentimente negative. Și de timpul și atenția noastră.

De ce dai, măi, copile?!

Este fraza auzită frecvent în locurile de joacă, este strigătul de disperare al părinților care nu înțeleg sursa și sensul agresivității propriilor copii, care consideră că au încercat totul pentru a gestiona aceste manifestări, fără rezultate mulțumitoare.

Tipurile de manifestare a agresivității depind foarte mult atât de vârsta copilului, cât și de gen: băieții se manifestă mai intens și mai des, cu prediclecție spre agresivitatea fizică, pe când fetele aleg mai mult forme indirecte, însă sunt tot reprezentări, diluate, de agresivitate: atacuri verbale, manipulare și șantaj, respingerea altor copii direct sau indirect etc.

Copiii mai mari par mai puțin agresivi comparativ cu cei mai mici, însă în rândul lor crește frecvența gesturilor antisociale, încălcarea regulilor, ceea ce denotă faptul că agresivitatea este în continuare resimțită intern, însă și-a schimbat doar forma de manifestare.

Merită menționată diferentierea ce trebuie făcută între tulburarea de comportament opozant, care incorporează prin definiție o atitudine generală de refuz îndreptat spre adulți (și care este până la urma o specificitate a copilăriei) și comportamentul agresiv, îndreptat spre alte persoane și obiecte, ce include gesturi clare de agresiune.

Familia poate dezvolta motive reale de îngrijorare legate de generalizarea în timp a acestor comportamente numai în clipa în care observă deteriorarea relațiilor sociale cu cei de aceeași vârstă și manifestarea concomitenta în mai multe domenii de viață (școală, familie, cercul de prieteni din cartier și altele).

 

De ce?

Factorii psihologici declanșatori sunt cel mai adesea furia, controlul insuficient al impulsurilor, nivelul de empatie încă nedezvoltat și o imagine de sine neadecvata – supraestimarea propriilor capacități și a gradului de acceptare socială din partea celorlalți.

Influențele familiale care au condus la această situație țin de supravegherea insuficientă din partea părinților, senzația lipsei de suport emoțional din partea lor, competențe educaționale limitate ale părinților, dar mai ales de practicile educaționale greșite din familie. Pentru că din păcate, copiii învață agresivitatea mai ales în cadrul familiei:

  • Permanenta învinovățire, cicălire, criticare, amenințare a copilului este percepută de către acesta tot ca pe o formă de ostilitate. Copilul preia tonul din familie, însă îl adaptează la capacitățile sale și îl exteriorizează în modul propriu;
  • Lipsa de manifestare a simpatiei, a acceptării necondiționate, ci mai degrabă evidențierea aversiunii față de comportamentele zilnice ale copilului;
  • Conflictele părinți – copii, care implică și bruscarea acestora.

Comportamentul agresiv este utilizat de copil și pentru a obține atenția persoanei de lângă el, pentru că în cadrul unui atașament insecurizant, resimte orice tip de atenție drept benefică, fie ea negativă sau pozitivă. Cu alte cuvinte, dacă nu primește atenție pozitivă de la dumneavastra, se va mulțumi și cu cea negativă.

Cei mici vor renunța singuri la aceste manifestări în momentul în care sunt făcuți să înțeleagă că au mai multe de câștigat cu un comportament dezirabil decât cu unul violent, cu condiția să nu fie ignorați în continuare.

 

Cum?

S-a dovedit științific faptul că în situații cu încărcătură emoțională, copiii agresivi utilizează mai puțini stimuli în decodare, caută mai puține clarificari decât cei cu reglaj emoțional mai eficient. Se concentrează pe stimulii provocatori în primul rând, făcând abstracție de alte elemente compensatoare. Educația țintită spre scopul reînvățării competențelor interacționale poate aduce modificări benefice în această arie.

Onicofagia

Onicofagia sau roaderea unghiilor este un obicei frecvent in randul copiilor, aproximativ 30% din prescolari si 40% din adolescenti isi rod unghiile in mod constant. Incercarile repetate ale parintilor sau chiar ale copiilor de a stopa acest obicei nu dau rezultate imediate daca nu este abordata in primul rand cauza aparitiei acestui comportament de natura compulsiva. Pentru ca onicogafia este doar efectul, iar cauza tine cel mai adesea de sfera psihologica. Acest obicei negativ denota o perturbare a controlului impulsurilor, este cel mai adesea inconstient si se intensifica in momentele de crestere a nivelului de stres.

De ce isi rod copiii unghiile?

In putine cazuri, adopta acest obicei doar pentru a imita un alt copil sau chiar un adult pe care il admira. Dar in majoritatea situatiilor cauza ascunsa tine de anxietate, nervozitate sau frustrare. Absenta unui parinte, temporara sau de lunga durata, alaturi de teama inconstienta a copilului de a nu pierde atentia parintelui ramas, este cel mai frecvent element de origine psihologica a onicofagiei.

Pe un loc secundar se plaseaza un mediu conflictual, neintelegeri intre parinti, asteptari excesive din partea celor din jur (din partea familiei sau provenind din spatiul educational) exprimate verbal prin reprosuri constante la adresa copilului. Acestea ii creeaza o stare de tensiune interioara, de care nu este constient, dar care isi pune amprenta asupra conduitei sale. Roaderea unghiilor il alina si il calmeaza, avand un efect linistitor legat de stadiul oral al dezvoltarii psihologice .

Plictiseala este o alta cauza, un copil cu temperament coleric de exemplu, substimulat in perioadele de inactivitate recurge la acest comportament pentru a-si mentine o stare de alerta confortabila pentru psihicul sau.

Sigmund Freud a considerat ca onicofagia este efectul unei probleme inconstiente de relationare cu mama, fie ca este vorba de o mama care nu satisfice nevoile afective ale copilului, sau de frustrarea provocata de asteptari de orice natura ale mamei la inaltimea carora copilul nu se ridica.

Toate aceste posibile cauze ale roaderii unghiilor ar trebui abordate inainte de a recurge la mijloace coercitive de stopare a obiceiului. Pentru ca anxietatea, frustrarea, stresul vor gasi o alta cale de manifestare.

 

Riscurile implicate

Acest comportament poate dura ani, pana in clipa in care personalitatea copilului este suficient de conturata astfel incat acesta sa nu mai resimta anxietatea la acelasi nivel, sau poate dura o viata intreaga, daca structura psihica este predispusa genetic la tulburari anxioase.

Ingerarea de germeni ascunsi sub unghii este riscul imediat si cel mai evident al onicofagiei, care poate duce la imbolnavirii frecvente.

Roaderea constanta a unghiilor afecteza pe termen lung si smaltul dintilor din fata, crescand riscul de carii in zonele dentare implicate in acest obicei.

Efectul asupra unghiilor este evident dupa o vreme, ele se micsoreaza in timp si pot aparea leziuni.

 

Cum ii oprim?

Pe langa investigarea posibilelor surse de frustrare sau anxietate, la fel deimportant este sa nu ii reprosati copilului acest comportament inconstient, nici nu realizeaza cand duce mana la gura si admonestarile dvs se vor adauga stresului pe care probabil deja il are.

Incercati sa stabiliti cu el un deget pe care sa agreeze ca nu il va roade si recompensati-l cand reuseste sa se abtina. Laudati constant aspectul acelui degetel. In cazul fetitelor, decorate unghia respectivului deget cu oja, slipici, abtibilduri sau alte accesori astfel incat sa fie cat mai incantata de aspectul ei. Cu timpul, adaugati inca un deget pe lista celor pe care trebuie sa le evite si tot asa.

In plan psihologic primul pas este observarea directa a momentelor in care copilul adopta acest comportament. Mai tarziu, in intimitatea familiei voastre, intrebati ce anume a simtit in acele momente, ce trairi i-a provocat clipa respectia, fara sa mentionati motivul pentru care intrebati. Indiferent daca primiti un raspuns cheie sau nu, dezvoltati subiectul si explicati insemnatatea momentului, banal sau nu.

Si astfel abordata, cu delicatete si rabdare fiecare situatie cu potential anxios poate deveni neutra afectiv pentru copil daca este explicata de catre parinti. Ei va aud, chiar daca pare ca nu dau importanta la ceea ce le spuneti, informatiile sunt asimilate.

Daca se intervine din timp, sunt sanse mari ca acest obicei sa nu se perpetueze pana la varsta adulta. Insa daca observati ca prin acest obicei copilul isi provoaca singur durere pe care este si dispus sa o suporte, este cazul sa apelati la un specialist, deoarece inseamna ca anxietatea cu care se confrunta este destul de grava si nu puteti rezolva problema singuri.

 

 

Regresul emoțional

“Am avut câteva luni mai încărcate la birou, de stres intens, în care am stat mult mai puțin timp cu fetița mea de 4 ani. Cănd m-am mai linistit am observat că fetița mea plângea din orice, imi cerea din nou biberonul, olița și refuza să se îmbrace singură precum înainte. Mai mult decât atât, erau momente dese în care prefera să scoată sunete arătând spre obiecte decât să vorbească. Se comporta exact ca un bebelus…”

Vi se pare cunoscută situația de mai sus?

Este vorba despre regresul emoțional/comportamental, care poate apărea cu predilecție în jurul varstei de 4-6 ani, în cazul în care copilul este supus frustrării îndelungate, stresului, trece printr-o schimbare a rutinei de viață și îngrijire sau chiar printr-un un eveniment traumatic. În astfel de momente copiii se simt furiosi, nesiguri sau speriati, coplesiti mai mult la nivel inconstient si simt nevoia sa se intoarca la un nivel inferior care le aducea confort si siguranta emotionala.

Sigmund Freud caracteriza regresul drept un mecanism de aparare inconstient, ce poate aparea atat la adulti cat si la copii, acestia din urma avand mult mai putine unelte psihologice pentru a face fata disconfortului psihic cauzat de neadaptare.

 

Cat dureaza si ce facem?

In cazul in care parintii sesizeaza aceste manifestari devreme si se iau masuri pentru a aduce din nou confortul psihic copilului, regresul dureaza maxim cateva saptamani.

Copiii nu recurg la aceste comportamente intentionat, nu realizeaza ceea ce fac, tocmai de aceea aceste manifestari trebuie ignorate, nu criticate, caci veti trezi culpabilitate si veti agrava situatia. In schimb, este important sa ii laudati atunci cand realizeaza acte comportamentale conforme varstei pe care o au. Nu incercati sa  ii faceti de ras in fata celorlalti pentru asta, nu incercati sa le induceti rusinea, ci cautati cauza, pentru ca observarea acestor comportamente impune o schimbare de atitudine din partea parintilor sau a celor din jurul sau,

Incercati sa va distantati mental de atmosfera de acasa si sa analizati cu atentie ce modificari au survenit in ultima perioada in viata copilului dvs, care i-ar fi putut cauza probleme de adaptare. In cazul in care copilul dvs este comunicativ, intrebati-l cu delicatete si perseverenta despre intamplarile din ultima vreme, emotiile intampinate si cum percepe el evenimentele recente.

Copiii ne reflecta starea emotionala ma mult decat constientizam, lucrati impreuna cu calm la strategii de adaptare la factorii dezadaptativi. Participati cu el la procesul de adaptare, implicati-va activ in situatiile care l-au suparat, dar in acelasi timp acordati-le mai multa atentie si semne fizice de afectiune (imbratisari, atingeri), indiferent de moment.

Dumnevoastra va cunoasteti cel mai bine copilul si veti identifica situatia stresanta prin discutiile cu el, insa daca aceste manifestari continua mai mult de cateva saptamani in ciuda eforturilor depuse, cereti ajutor specializat de la un profesionist.

Stresul Copiilor Noștri

Cu totii ne imaginam sau ne amintim copilaria precum un taram de basm lipsit de griji si preocupari. Insa realitatea este alta, cel putin in cazul generatiei noastre de copii.

Stresul copilariei acopera orice factor, orice aspect care le impune adaptare sau schimbare, pentru care nu sunt inca pregatiti emotional. Este important sa nu confundam anxietatea cu stresul! Deși își impart multe simptome, anxietatea tinde sa aiba durata mai scurta de timp si se naste din teama, pe cand stresul are o durata mai indelungata si apare pe baza frustrarii si nervozitatii. Un anumit nivel de stres este normal pentru orice persoana, indiferent de varsta, insa in momentul in care depaseste o limita a organismului, interfereaza prin modificari incomode ale stilului de viata.

Ce anume ii poate stresa?

Pare greu de acceptat faptul ca in cea mai frumoasa perioada a vietii exista factori de stres, insa printre cei mai agresivi agenti asupra unui psihic de copil se numara urmatoarele:

  • Schimbarile majore in structura familiei (divort, separare, deces, aparitia unui nou membru al familiei)
  • Abuzul fizic sau psihic din partea unui adult sau chiar a unui alt copil
  • O boala mentala a unuia dintre parinti
  • Traiul intr-o zona nesigura
  • Presiunea academica ce implica atat lipsa timpului liber cat si expectante exagerate cu privire la performante
  • Traiul intr-o familie monoparentala
  • O situatie familiala plina de tensiune (agitatia parintilor, conflicte, instabilitate financiara)

Cum se manifesta stresul la copii?

Semnele de stres la copii se manifesta atat in plan fizic, cat si in plan comportamental, simptomatologia depinzand de varsta copiilor in primul rand si apoi de personalitate. Maturizarea lor emotionala si verbala este incompleta, copiii nu constientieaza ceea ce simt si drept urmare nu pot explica ce anume ii streseaza, insa putem recunoaste semnele caracteristice acestui sindrom de adaptare:

  • Modificari bruste de comportament si dispozitie (reactii emotionale exagerate)
  • Tullburari de somn
  • Apetit exagerat sau diminuat
  • Dificultati de concentrare
  • Introducerea de obiecte sau parti ale corpului in gura in mod constant
  • Dorinta de a petrece mult timp singuri sau dimpotriva, aparitia brusca a anxietatii de separare

Ce este de facut?

Copilaria timpurie pare a fi cea mai vulnerabila perioada din punct de vedere psihologic,

recunoastera semnelor de stres si interventia rapida in acest interval de varsta pot preintampina cu succes aparitia de probleme psihologice mai tarziu in viata, precum depresia.

Solutia cea mai la indemana pentru a ne ajuta copiii sa treaca peste aceste momente este timpul: timpul alocat lor, timpul pentru a discuta cu ei despre modul in care si-au petrecut ziua, despre ce au simtit in anumite momente dar si despre aspectele care ii ingrijoreaza.

In momentul in care constientizam o predispozitie a copilului spre anxietate si stres, pregatirea psihologica face minuni: anticiparea de catre parinte a viitoarelor situatii stresante si informarea celui mic cu privire la ce anume sa se astepte, cum este indicat sa reactioneze, semnificatia evenimentelor. Construiti impreuna scenarii si posibilitati de raspuns, acest lucru le ofera un sentiment de siguranta.

Discutiile pe baza emotiva sunt de asemenea de ajutor, copii au nevoie de asigurari ca este normal sa se simta nervosi, suparati sau ingrijorati si ca indiferent ce se va intampla, parintii au incredere in ei si le vor fi alaturi.

Noi, parintii reprezentam refugiul lor emotional, asa ca transformati-va casa si momentele impreuna intr-un spatiu calm, relaxant, pe care sa il asocieze cu incurajari si afectiune, un spatiu in care sunt ascultati fara sa fie judecati si in care au cat mai multe posibilitati de a lua decizii, indiferent cat de minore.

Imagine de Mandyme27 de la Pixabay