Depresia adolescenților și mariajul părinților

 

Depresia adolescenților și mariajul părinților 1

Este cunoscut faptul că depresia unui adolescent reprezintă un factor de stres pentru părinții și familia sa, dar se cunosc destul de puține informații despre felul în care depresia adolescentului afectează relațiile dintre membrii familiei sau despre cum relațiile dintre membrii familiei, influențează depresia adolescentului.

Cu toate acestea, a fost observat faptul că atât timp cât adolescentul în depresie se află sub tratament, fie că acesta se realizează prin terapie sau este tratament medicamentos, nu se înregistrează schimbări notabile în ceea ce privește conflictele părinte-copil sau mariajul părinților.  Caracteristicile acestora rămân neschimbate, urmând ca odată cu ieșirea adolescentului de sub tratament să se înregistreze o înrăutățire a relațiilor dintre părinți sau dintre alți membri ai familiei.

Acest lucru se explică prin faptul că în perioada în care adolescentul primește ajutor în lupta cu depresia, părinții ajung să își pună propriile probleme în așteptare. Odată cu sfârșitul tratamentului urmat de adolescent, părinții sunt forțați să se confrunte cu problemele pe care le-au lăsat în umbră în ultima perioadă, iar revederea cu acestea poate să fie copleșitoare și să ducă la numeroase comportamente neadecvate.

În acest sens, este recomandat ca părinții adolescenților depresivi – și în general părinții ai căror copii traversează o perioadă dificilă – să consulte la rândul lor un psihoterapeut care să-i ghideze în rezolvarea problemelor personale sau de cuplu.

Ticurile

În 1825 se vorbea pentru prima dată despre o persoană sever afectată de ticuri motorii și verbale. În 1885 urma ca Georges Gilles de la Tourette să descrie alți nouă pacienți cu ticuri ce debutaseră în copilărie, aceștia ajungând să scoată zgomote și cuvinte în mod incontrolabil.

Timpurile actuale ne prezintă ticurile ca pe niște acțiuni motorii sau vocale involuntare, rapide, recurente și nonritmice, în același timp acestea apărând subit și fără un scop anume. Combinația de ticuri verbale și motorii prezente cel puțin un an a primit denumirea de sindromul Tourette. Debutul acestora este în general moderat și cu frecvență redusă având loc între 2 ani și 21 de ani, vârsta medie fiind de aproape 7 ani. Studii recente au demonstrat că 40% dintre copii vor scăpa de ticuri până la vârsta de 18 ani.

Printre factorii care joacă un rol major în apariția și menținerea ticurilor se numără și stresul. Studiile de caz făcute pe această temă demonstrează apariția unei agravări temporare a ticurilor în urma unor evenimente traumatizante cum ar fi doliul sau boala personală.

Majoritatea tulburărilor care implică ticuri, incluzând aici și sindromul Tourette nu necesită o intervenție semnificativă, de cele mai multe ori fiind suficiente reasigurările oferite copilului și familiei, precum și educarea acestora în ceea ce privește afecțiunea. Părinții susțin că și educarea rudelor, profesorilor și publicului este în aceeași măsură de importantă. Cu toate acestea, dacă ticurile sunt dureroase, cauzează inconfort psihologic sau pur și simplu fac viața copilului neplăcută, este necesară o intervenție mai directă. Scopul acesteia nu este eliminarea completă a ticurilor ci diminuarea disconfortului și a sentimentului de rușine ce pot fi simțite de copilul în cauză.

Pe lângă cazurile care necesită tratament medicamentos, părinții și clinicienii ar trebui să sprijine copilul și prin alte moduri, ajutându-l să-și controleze furia și să-și îmbunătățească stima de sine. Este important ca cel mic să înțeleagă că ticurile nu trebuie privite ca niște comportamente voluntare, iar o analogie potrivită în acest sens ar fi clipitul.

Prognosticul nu depinde neapărat de severitatea ticurilor ci și de alți factori cum ar fi nivelul de înțelegere pe care copilul îl primește acasă și la școală, stima de sine a acestuia, abilitățile sale de a face față situației și perspectiva sa asupra vieții.

Intervenția psihologică are în prezent destul de puține tehnici simple ce ar putea să fie utile în afara medicației. Cele mai importante dintre acestea sunt: relaxarea, aceasta odată combinată cu concentrarea pe sarcini plăcute poate contribui la reducerea severității simptomelor; sportul, factor ce ajută la eliberarea energiei acumulate; imageria dirijată, tehnică ce implică atenția susținută și relaxată asupra unor scene imaginare plăcute fără menționarea unor sugestii explicite cu privire la reducerea ticurilor; exersarea ticurilor, fapt ce le poate reduce prin repetarea acestora în mod activ.

 

Consecințele lui „o să-ți spun când mai crești”

Încă din primii ani de viață, copiii își manifestă prin diferite comportamente, dorința de cunoaștere și investigare a mediului înconjurător. Reacțiile și răspunsurile primite în această etapă dedicată căutărilor, se vor dovedi ca fiind cărămizi puse (sau nu) la baza dorinței și motivației ulterioare de „a vrea să știi”, în special în ceea ce privește competențele de căutare, cunoaștere și aprofundare.Depresia adolescenților și mariajul părinților 2

În altă ordine de idei, satisfacerea curiozității intelectuale a copilului ajunge să influențeze poziția pe care acesta o va avea față de „a ști”.

În cazurile în care accesul la anumite răspunsuri, pe care copilul le caută, îi este blocat acestuia, mesajul receptat de cel mic poate conduce la o fixație care are șanse să se transforme în comportamente obsesive și compulsive, mai târziu.

Realitatea dovedește că tendința multor adulți, fie ei părinți, educatori sau alte figuri semnificative din preajma copilului, este să îi priveze pe copii de informațiile pe care aceștia le cer, motivul fiind de cele mai multe ori neîncrederea în capacitatea de înțelegere a copilului sau dorința de a-l proteja pe acesta, de a-l „ocroti” de informațiile lumii adulte. Această alegerea, cu toate că poate părea o soluție acceptabilă pe moment, o amânare pentru când momentul va fi potrivit, conduce la crearea unei realități „greșite” pentru copil. Pe lângă situația în care cel mic se poate simți subestimat, iar stima lui de sine poate ajunge să fie afectată, copilul va fi întotdeauna capabil să simtă tulburările și incoerențele din discursurile părinților, iar privat fiind de informațiile pe care le dorește, va căuta cu orice preț să le găsească pe cont propriu.

Această căutare pe cont propriu poate aduce după sine comportamente care să satisfacă nevoia de cunoaștere apărută, de la ascultat la uși la punerea neîncetată de întrebări chiar străinilor, indisponibilitatea părinților fiind clar înțeleasă. Din păcate, majoritatea comportamentelor pe care copiii le pot adopta pentru a-și potoli curiozitatea nu sunt cele mai adecvate. Într-un final, în caz că informațiile căutate nu au fost găsite, copilul ajunge să-și construiască propria explicație, aceasta putând să fie lipsită de orice strop de realitate. De aici, ne putem numai imagina în ce lume deformată și încărcată de anxietate se poate ajunge.

Copilul condus de anxietate către furie și comportamente agresive

Există nenumărate cazuri de copii care, în context școlar, social sau familial, se întâmplă să aibă izbucniri emoționale foarte puternice, iar acestea să pară supradimensionate și disproporționale în raport cu situația care le-a provocat. De la agresivitate fizică, la agresivitate verbală, acești copii par în ochii celor din jur ca fiind lipsiți de educație sau ca fiind persoane ce au reale probleme de comportament.

La o privire mai atentă, odată evaluați, cazurile cele mai dese scot la iveală că acești copii se confruntă de fapt cu o anxietate pe care nu o pot gestiona. Situațiile care construiesc în interiorul copilului frica de a nu fi destul de bun sau de a nu putea face față unui contaxt dat, aduc după ele un disconfort care crează panică, iar de aici mai este doar un singur pas spre adoptarea unor comportamente neadecvate.

Cu toate că părinții sau profesorii sar de multe ori această variantă, agresivitatea este cel mai des generată de o anxietate pe care copilul nu știe cum să o eticheteze, nu știe de unde vine și nici cum să îi facă față altfel decât printr-un comportament agresiv care, din perspectiva copilului, poate reprezenta cea mai bună apărare în fața unui atac. Fie că vorbim despre un atac real sau nu, perspectiva din care este văzut acesta pornește motorul anxietății și al comportamentelor care îi urmează.

Cel mai bun exemplu în acest sens sunt criticile constructive care pot destul de ușor, în cazul persoanelor anxioase, să fie interpretate ca fiind lipsite de intenții pozitive.

Anxietatea se manifestă în rândul copiilor în diferite variante: pe când o parte dintre copii aleg să răspundă unei amenințări venite din mediu prin evitarea situațiilor care ar putea să îi aducă într-un punct asemănător, o altă parte dintre cei mici reacționează conduși de nevoia uriașă de evadare din situația inconfortabilă prin exprimarea furiei și a fricii într-un mod agresiv. Această ultimă variantă are mai multe șanse de apariție în cazul copiilor care nu știu să-și exprime verbal nevoile sau emoțiile, dar și când acestea, odată exprimate, nu sunt luate în seamă.

Ca o concluzie ce poate reprezenta cel dintâi pas în oferirea de ajutor, important este ca atenția să fie îndreptată mai mult spre ce a cauzat de fapt comportamentul agresiv al copilului, nu spre efectele acestuia. Ulterior, adulții din jurul celui mic putând să-i ofere modalități sănătoase de exprimare a emoțiilor, în niciun caz modalități de fugă sau refulare a acestora.

Imagine de martakoton de la Pixabay