De ce dai, măi, copile?!

Este fraza auzită frecvent în locurile de joacă, este strigătul de disperare al părinților care nu înțeleg sursa și sensul agresivității propriilor copii, care consideră că au încercat totul pentru a gestiona aceste manifestări, fără rezultate mulțumitoare.

Tipurile de manifestare a agresivității depind foarte mult atât de vârsta copilului, cât și de gen: băieții se manifestă mai intens și mai des, cu prediclecție spre agresivitatea fizică, pe când fetele aleg mai mult forme indirecte, însă sunt tot reprezentări, diluate, de agresivitate: atacuri verbale, manipulare și șantaj, respingerea altor copii direct sau indirect etc.

Copiii mai mari par mai puțin agresivi comparativ cu cei mai mici, însă în rândul lor crește frecvența gesturilor antisociale, încălcarea regulilor, ceea ce denotă faptul că agresivitatea este în continuare resimțită intern, însă și-a schimbat doar forma de manifestare.

Merită menționată diferentierea ce trebuie făcută între tulburarea de comportament opozant, care incorporează prin definiție o atitudine generală de refuz îndreptat spre adulți (și care este până la urma o specificitate a copilăriei) și comportamentul agresiv, îndreptat spre alte persoane și obiecte, ce include gesturi clare de agresiune.

Familia poate dezvolta motive reale de îngrijorare legate de generalizarea în timp a acestor comportamente numai în clipa în care observă deteriorarea relațiilor sociale cu cei de aceeași vârstă și manifestarea concomitenta în mai multe domenii de viață (școală, familie, cercul de prieteni din cartier și altele).

 

De ce?

Factorii psihologici declanșatori sunt cel mai adesea furia, controlul insuficient al impulsurilor, nivelul de empatie încă nedezvoltat și o imagine de sine neadecvata – supraestimarea propriilor capacități și a gradului de acceptare socială din partea celorlalți.

Influențele familiale care au condus la această situație țin de supravegherea insuficientă din partea părinților, senzația lipsei de suport emoțional din partea lor, competențe educaționale limitate ale părinților, dar mai ales de practicile educaționale greșite din familie. Pentru că din păcate, copiii învață agresivitatea mai ales în cadrul familiei:

  • Permanenta învinovățire, cicălire, criticare, amenințare a copilului este percepută de către acesta tot ca pe o formă de ostilitate. Copilul preia tonul din familie, însă îl adaptează la capacitățile sale și îl exteriorizează în modul propriu;
  • Lipsa de manifestare a simpatiei, a acceptării necondiționate, ci mai degrabă evidențierea aversiunii față de comportamentele zilnice ale copilului;
  • Conflictele părinți – copii, care implică și bruscarea acestora.

Comportamentul agresiv este utilizat de copil și pentru a obține atenția persoanei de lângă el, pentru că în cadrul unui atașament insecurizant, resimte orice tip de atenție drept benefică, fie ea negativă sau pozitivă. Cu alte cuvinte, dacă nu primește atenție pozitivă de la dumneavastra, se va mulțumi și cu cea negativă.

Cei mici vor renunța singuri la aceste manifestări în momentul în care sunt făcuți să înțeleagă că au mai multe de câștigat cu un comportament dezirabil decât cu unul violent, cu condiția să nu fie ignorați în continuare.

 

Cum?

S-a dovedit științific faptul că în situații cu încărcătură emoțională, copiii agresivi utilizează mai puțini stimuli în decodare, caută mai puține clarificari decât cei cu reglaj emoțional mai eficient. Se concentrează pe stimulii provocatori în primul rând, făcând abstracție de alte elemente compensatoare. Educația țintită spre scopul reînvățării competențelor interacționale poate aduce modificări benefice în această arie.