Personalitatea de tip psihopat și traumele timpurii

Psihopatia reprezintă un tip de personalitate caracterizată de comportament antisocial, lipsa empatiei, superficialitatea sentimentelor, manipularea celorlalți, grandoare, impulsivitate și lipsa controlului.

Psihopatia, ca și concept, implică o manifestare acută a criminalității. Deși se estimează că mai puțin de 1% din populația generală prezintă acest tip de personalitate, 20% dintre infracțiunile comise cu violență au ca și autori acest tip de persoane. Psihopații comit cele mai versatile infracțiuni, cu o frecvență ridicată și prezintă un risc de 3-4 ori mai mare decât media, de a recidiva în mod violent, ceea ce face ca aceste persoane să fie “costisitoare” pentru societate.

Au fost propuse mai multe explicații pentru apariția acestui tip de personalitate, factorii biologici, sociali, comportamentali și de dezvoltare fiind menționați. Explicațiile din domeniul geneticii argumentează că anormalitățile și deficitul din conexiunile neuronale care au loc în mai multe zone ale creierului, afectează integrarea informațiilor și altfel duce la nereguli în comportament, procesele cognitive, afective și sfera de moralitate.

În ceea ce privește explicațiile ce țin de mediul social, se pare că există o legătură între factorii asociați cu comportamentul antisocial, precum impulsivitatea și victimizarea din perioada copilăriei și dezvoltarea ulterioară a trăsăturilor de personalitate ce țin de psihopatie..

Factorii din imediata apropiere a copilului influențează în mod clar modul în care acesta se dezvoltă. Părinți caracterizați de trăsături antisociale și negativitate sunt printre factorii determinanți care au un impact negativ în dezvoltarea copilului și constituie predictori ai psihopatiei. Mai mult decât atât, o interacțiune slabă între copil și părinți, lipsa căldurii parentale, a suportului și prezența, în schimb a pedepselor inconsistente sunt factori care vulnerabilizează copiii și duc la duritate în exprimarea emoțiilor.

Această duritate emoțională din cazul copiilor este similară cu deficitul afectiv observat în adulții psihopați, acestă disfuncționalitate emoțională fiind condiția fundamentală în stabilirea diagnosticului de psihopatie. Luând în calcul aceste informații, un mediu înconjurător advers, unde este prezentă trauma, poate influența negativ dezvoltarea copilului și îi poate predispune la apariția trăsăturilor de personalitate de tip psihopat.

Cercetările din domeniu au împărțit psihopatia în 2 subcategorii:

Psihopatie primară – cuprinde agresivitatea planificată, grandoare, lipsa afectului.

Psihopatie secundară – cuprinde agresivitate reactivă, impulsivitate și comportament antisocial.

Această distincție este importantă, deoarece dezvoltarea psihopatiei secundare poate fi explicată prin existența experiențelor traumatizante din copilărie.

Trauma este definite ca un răspuns emotional la un eveniment stresant, cum ar fi un atac fizic, abuz sexual sau dezastru natural. Reacțiile pe termen lung pot include emoții care nu pot fi prevăzute, amintiri recurente și relații tensionate. Sindromul de stress posttraumatic este definit ca expunerea la un pericol actual sau o amenințare cu moartea, rănirea gravă sau abuzul sexual. Se are în vedere situația în care aceste fapte sunt experimentate in mod direct, persoana este martoră la ele, află despre un membru al familiei sau un prieten că a trecut prin așa ceva, sau este expus sistematic la una dintre aceste acțiuni.

Totuși, trauma de dezvoltare cuprinde toate experiențele traumatizante din perioada copilăriei și se referă la un eveniment care se întâmplă în mod repetat și care presupune expunerea la violență. Copii sunt în mod special în risc pentru dezvoltarea severă și pe termen lung a unei disfuncționalitășți comportamentale și emoționale din cauza acestei expuneri. Trauma are cele mai puternice efecte în primii 5 ani de viață, pentru că în această perioadă, copiii nu au dezvoltat sistemul emotional, iar expunerea la trauma duce la agresivitate, impulsivitate, disociere, confuzie identitară și contacte interpersonale disfuncționale.

Mai mult decât atât, mediul în care un copil crește, ar trebui să îi permit să-și dezvolte abilități positive și funcționale, precum capacitatea de a avea încredere, autocontrolul și empatia. Toate aceste achiziții pot fi compromise de trauma. Trauma de dezvoltare este asociată cu disfuncționalități comportamentale și afective, asumarea impulsive a riscurilor și problem ăn stabilirea relațiilor interpersonale.

Toate aceste disfuncționalități se regăsesc și în cazul personalităților psihopate, veea ce poate face o legătură cu experiențele traumatizante din copilărie. Mai mult decât atât, un anume tip de trauma, numită “trauma de relație” este de menționat în acest context. Această trauma se întâmplă atunci când victim resimte, pe lângă abuz și un puternic sentiment de trădare, pentru că abuzatorul este o persoană de încredere, părinte, o rudă apropiată, o persoană de care victima depindea sau în care avea încredere. În acest caz, victim poate bloca la nivel inconștient trauma, pentru a păstra relația cu abuzatorul.

Așadar, psihopatia nu poate fi explicate doar prin cauze biologice sau care țin de mediu, relațiile de bază din copilărie putând juca un rol major în apariția acesteia. Cercetările recente arată că 70% dintre persoanele care au acest tip de personalitate au avut traume de atașament în copilărie și la vârsta adultă.