Ticurile

În 1825 se vorbea pentru prima dată despre o persoană sever afectată de ticuri motorii și verbale. În 1885 urma ca Georges Gilles de la Tourette să descrie alți nouă pacienți cu ticuri ce debutaseră în copilărie, aceștia ajungând să scoată zgomote și cuvinte în mod incontrolabil.

Timpurile actuale ne prezintă ticurile ca pe niște acțiuni motorii sau vocale involuntare, rapide, recurente și nonritmice, în același timp acestea apărând subit și fără un scop anume. Combinația de ticuri verbale și motorii prezente cel puțin un an a primit denumirea de sindromul Tourette. Debutul acestora este în general moderat și cu frecvență redusă având loc între 2 ani și 21 de ani, vârsta medie fiind de aproape 7 ani. Studii recente au demonstrat că 40% dintre copii vor scăpa de ticuri până la vârsta de 18 ani.

Printre factorii care joacă un rol major în apariția și menținerea ticurilor se numără și stresul. Studiile de caz făcute pe această temă demonstrează apariția unei agravări temporare a ticurilor în urma unor evenimente traumatizante cum ar fi doliul sau boala personală.

Majoritatea tulburărilor care implică ticuri, incluzând aici și sindromul Tourette nu necesită o intervenție semnificativă, de cele mai multe ori fiind suficiente reasigurările oferite copilului și familiei, precum și educarea acestora în ceea ce privește afecțiunea. Părinții susțin că și educarea rudelor, profesorilor și publicului este în aceeași măsură de importantă. Cu toate acestea, dacă ticurile sunt dureroase, cauzează inconfort psihologic sau pur și simplu fac viața copilului neplăcută, este necesară o intervenție mai directă. Scopul acesteia nu este eliminarea completă a ticurilor ci diminuarea disconfortului și a sentimentului de rușine ce pot fi simțite de copilul în cauză.

Pe lângă cazurile care necesită tratament medicamentos, părinții și clinicienii ar trebui să sprijine copilul și prin alte moduri, ajutându-l să-și controleze furia și să-și îmbunătățească stima de sine. Este important ca cel mic să înțeleagă că ticurile nu trebuie privite ca niște comportamente voluntare, iar o analogie potrivită în acest sens ar fi clipitul.

Prognosticul nu depinde neapărat de severitatea ticurilor ci și de alți factori cum ar fi nivelul de înțelegere pe care copilul îl primește acasă și la școală, stima de sine a acestuia, abilitățile sale de a face față situației și perspectiva sa asupra vieții.

Intervenția psihologică are în prezent destul de puține tehnici simple ce ar putea să fie utile în afara medicației. Cele mai importante dintre acestea sunt: relaxarea, aceasta odată combinată cu concentrarea pe sarcini plăcute poate contribui la reducerea severității simptomelor; sportul, factor ce ajută la eliberarea energiei acumulate; imageria dirijată, tehnică ce implică atenția susținută și relaxată asupra unor scene imaginare plăcute fără menționarea unor sugestii explicite cu privire la reducerea ticurilor; exersarea ticurilor, fapt ce le poate reduce prin repetarea acestora în mod activ.